Interviu cu domnul Gheorghe Parocescu, preşedintele Asociaţiei de Părinţi de la Şcoala Gimnazială Nr.7 „Remus Opreanu”

5.02.2015

În ideea de a afla mai multe despre ceea ce înseamnă o bună comunicare între şcoală şi părinte, în interesul copilului, am realizat un interviu cu preşedintele Asociaţiei de Părinţi din cadrul Şcolii Gimnaziale Nr.7 „Remus Opreanu”, Constanţa, domnul Gheorghe Parocescu – părinte al unui copil de clasa a III-a.

Reporter: Ce rol au părinţii în viaţa şcolii?

Gheorghe Parocescu: În primul rând, părinţii pot şi trebuie să fie implicaţi activ în viaţa şcolii, contribuind zilnic la îndeplinirea obiectivului educaţional vizat de sistemul românesc de învăţământ, prin educarea, îngrijirea şi asigurarea prezenţei continue a propriilor copii, la cursurile organizate de unitatea de învăţământ dar şi prin participarea la multitudinea de activităţi, de la voluntariatul în îngrijirea spaţiului verde, la susţinerea financiară a unor activităţi extracurriculare.

Într-o altă ordine de idei, trebuie să conştientizăm că aportul parental reprezintă, cel puţin în cazul celor două cicluri de studiu (primar şi gimnazial), un sprijin imperios necesar educării, formării şi perfecţionării continue, fără de care elevii nu şi-ar putea maturiza gradul de intelectualitate şi nu ar înţelege principiile, felul şi mecanismul de funcţionare al scopului didactic. Totuşi, pentru a le câştiga încrederea şi devotamentul, este necesară o bună comunicare cu aceştia. Atingerea unei astfel de zone de comunicare presupune, atât din partea părinţilor, dar şi din partea cadrelor didactice/direcţiunii şcolii: transparenţă în deciziile ce privesc evoluţia copiilor; stabilirea şi acceptarea unui set de norme general valabile (fără diferenţieri); prezentarea clară a obiectivelor şi a măsurilor care trebuiesc materializate pentru atingerea lor; pe cale de consecinţă, părinţii pot să-şi asume responsabilităţi concrete, măsurabile în timp, la fel ca şi colectivul didactic.

Dincolo de răspunderea individuală ce ne revine fiecăruia în calitate de părinte, părinţii în ansamblul lor, pot şi trebuie să-si asume o răspundere colectivă în relaţia cu şcoala, similară, ca natură, celei familiale. Nu trebuie ignorat că o astfel de relaţie se bazează pe comunicare, set de valori, efort, feedback la soluţii  etc. Şi pentru a-mi întări aceste afirmaţii, vă pot spune că Şcoala Gimnazială nr. 7 „Remus Opreanu” Constanţa, deţine la acest moment un adevărat „tezaur” de diplome, medalii, distincţii şi alte titluri onorifice acordate elevilor şi cadrelor didactice pentru rezultatele obţinute la concursuri, olimpiade sau alte competiţii la care au participat şi care au consacrat această unitate şcolară de-a lungul timpului, rezultat al efortului depus deopotrivă de cele trei părţi implicate în educarea copiilor, direcţiune – părinţi – elevi.

Reporter: „Fondul clasei” şi „fondul şcolii” au reprezentat mereu o situaţie conflictuală între părinţii elevilor şi conducerea instituţiilor de învăţământ. Care este punctul dumneavoastră de vedere cu privire la acest subiect?

Gheorghe Parocescu: Este foarte adevărat faptul că acest fond, indiferent de natura lui, constituit printr-o cotizaţie ciclică, a reprezentat o problemă de-a lungul timpului, în condiţiile în care, prin legea educaţiei, învăţământul de stat este gratuit. Însă, asociaţiile de părinţi reprezintă alternativa, nu doar legală, ci şi necesară la ceea ce, popular, este denumit „fondul şcolii”.

Presupunând că o unitate de învăţământ are asigurate toate resursele financiare pentru nevoile curente (şi nu vorbim doar de utilităţi, salarii, reparaţii curente şi investiţii, ci şi de toate celelalte costuri ocazionate de funcţionarea curentă a unităţii şcolare), atunci asociaţiile de părinţi pot susţine, financiar (dar nu numai) alte cheltuieli legate direct de actul didactic, pentru creşterea calităţii şi valorii acestuia (de la premierea unor rezultate până la asigurarea unor deplasări, excursii, participări la competiţii educaţionale şi/sau sportive ori de altă natură). Este, însă, o presupunere, în condiţiile în care realitatea arată că direcţiunile şcolilor sunt nevoite să apeleze în continuare la câte „un tătic”, „o mămică”, unchi/mătuşe sau alte cunoştinţe apropiate familiei, ori colaboratori pe linia serviciului, pentru a zugrăvi o clasă, un hol, o baie, pentru a repara/înlocui o broască, o uşă, un robinet, etc. … şi lista poate continua, toate din lipsa personalului de deservire şi materialelor logistice. De aceea, părinţii completează deficitul financiar al unei unităţi de învăţământ, prin aderarea la asociaţiile de părinţi şi consolidarea aşa numitului „fond al clasei”. Legal sau ilegal, fondul clasei este cel care repară/înlocuieşte/îmbunătăţeşte şi completează golurile bugetare sau dotările fără de care acest sistem educaţional nu ar putea funcţiona în parametri optimi. Fac o paranteză pentru a vă spune că cele două fonduri, al şcolii şi al clasei, au caractere diferite, legal şi ilegal. În cazul primului, colecta este clară, realizându-se în baza documentelor contabile prevăzute de lege, doar de la părinţii care au adezionat la această asociaţie şi vă pot spune că în cazul asociaţiei de părinţi din cadrul Şcolii Nr. 7, avem un procent de adezionare de aprox 97%, datorat activităţilor pe care le dezvoltăm, transparenţei pe care o asigurăm şi proiectelor de viitor în care vrem să ne implicăm, toate doar în sprijinul şi interesul copiilor noştri. Cât priveşte cel de-al doilea fond, al clasei, ştim cu toţii că este ilegal, însă aşa cum vă spuneam mai înainte, necesităţile permanente de îmbunătăţire a condiţiilor de convieţuire în colectivitate, nu ne-ar putea permite să dezvoltăm proiecte şi idei în viitor.

Dacă e să vorbim de situaţii conflictuale, aici le putem identifica, pentru că diferenţa dintre clasele sociale (cei care îşi permit şi cei care nu îşi permit) duc la aceste neînţelegeri, care în unele cazuri capătă un caracter incitant. Cert este faptul că nimeni pe nimeni nu poate acuza sau obliga asupra vreunui serviciu ori colecte materiale, în compensarea lipsei aportului financiar, acordul şi bunăvoinţa tacită fiind formula cea mai potrivită rezolvării acestui fenomen.

Închid paranteza, continuându-mi ideea, prin a vă spune că aceste soluţii „populare” – fondul şcolii/clasei sunt folosite şi unanim acceptate în condiţiile în care celelalte forme de asociere şi exprimare, în speţă prin reprezentanţi, mai concret prin Administraţia Publică Locală guvernată de Consiliul Local Municipal Constanţa, sunt cvasinexistente, ca şi soluţiile şi sprijinul oferit.

Varianta echitabilă pentru a evita/atenua situaţiile conflictuale între părinţi – conducerea şcolii, o reprezinta transparenţa decizională în domeniul educaţiei. Asta presupune să fie făcută public, suma cu care municipalitatea a finanţat o unitate (şcoala x, grădiniţa y, liceul z etc.) în cursul unui an, în paralel cu comunicarea rezultatelor obţinute de acea şcoală (cuantificate în procentul de promovare la examenele de capacitate şi bacalaureat, mediile de promovare, numărul participanţilor la olimpiade, palmaresul şcolar, tipul şi calitatea activităţilor extracurriculare desfăşurate, etc.). În acest fel, aflăm unde ne situăm şi ce avem de făcut (inclusiv ca efort financiar) pentru a „creşte” o unitate de învăţământ. O grădiniţă/şcoală/liceu cresc la fel ca un copil. În timp şi cu eforturi umane, dar şi financiare, mai mult sau mai puţin susţinute.

Reporter: Ştim că nu există o relaţie perfectă părinţi – şcoală – elevi, dar cum ar putea deveni aceasta perfectibilă? Ce ar putea face şcoala? Părinţii? Elevii?

Gheorghe Parocescu: Relaţionarea cred că am explicat-o la întrebarea anterioară, însă completez prin a vă spune că nu a existat, însă nu pot spune că nu-mi doresc să se întâmple o astfel de perfecţiune! Este o triadă cu circuit închis care ar putea funcţiona fără prea multe intervenţii umane, însă fiecare dintre aceste trei puncte de referinţă, trebuie să-şi respecte poziţia pe care o ocupă în cadrul acestui sistem şi implicit să nu contribuie la perimarea relaţiilor între celelalte două părţi. Ţineţi cont de trei exemple, cele mai des întâlnite în vremurile pe care le trăim: 1. Nesinceritatea şi iresponsabilitatea unor elevi; 2. Dezinteresul şi atitudinea nonconformistă a unor părinţi în relaţia cu unitatea de învăţământ, cu tot ceea ce implică ea (management, corpul profesoral, reguli, programă şcolară, etc.) şi 3. Lipsa remuneraţiei financiare, satisfăcătoare activităţii didactice, raportat la volumul de muncă actual, ţinând cont şi de deficitul de personal în domeniu, care nu fac decât să îngreuneze misiunea cadrelor didactice şi de ce nu, plafonarea la un anumit nivel. Şcoala este vectorul cel mai important din cadrul aceastei relaţii, pentru consolidarea relaţiei interumane. Orizontul, metaforic vorbind, nu pare a fi prea departe, însă prin rolul pe care ni l-am asumat în cadrul bordului de comandă al asociaţiei de părinţi din cadrul Școlii Nr. 7, cred şi sper că vom atinge acest ideal.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre pagina oficială de facebook a Asociaţiei de Părinţi? Vi se pare utilă această modalitate de comunicare?

Gheorghe Parocescu: Cred că este una la îndemâna tuturor celor care folosesc o astfel de reţea de socializare. Eu personal, nu sunt utilizatorul unei reţele de acest gen, însă nu mă declar împotriva unei astfel de socializări, mai ales că spaţiul virtual este o sursă de informare ultrarapidă fără a se depune vreun efort fizic suplimentar. Salut iniţiativa Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa de înfiinţare şi sper ca prin intermediul acestei reţele, să aflaţi lucruri captivante,  utile în dezvoltarea învăţământului şi de ce nu, în revoluţionarea acestui sistem, cu toate inadvertenţele şi cutumele lui, prin oameni, mijloace şi procedee pe care le putem identifica împreună.

N.B: Mulţumim domnului Gheorghe Parocescu pentru amablitatea de a ne acorda acest interviu.