Interviu cu profesoara de chimie Mariana Doicescu

10.12.2013

Pentru a vedea înregistrarea video, accesaţi link-ul

http://www.youtube.com/watch?v=W-AcJirddB0&feature=youtu.be

Renumita profesoară de chimie, Mariana Doicescu, s-a născut pe 18 februarie 1948, în Constanţa. În 1966 a absolvit Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” Constanţa, iar în 1972 Facultatea de Chimie a Universităţii Bucureşti. Cariera didactică şi-a început-o în acelaşi an ca profesor titular la Grupul Şcolar „Lazăr Edeleanu” Năvodari unde a asigurat şi un management eficient în perioada 1986-1989. În perioada 1984-2005, a fost metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa, precum şi membră a brigăzilor de inspecţii frontale şi tematice ale ISJ Constanţa  şi ministerului de resort. În perioada 2000-2008, a fost profesor titular la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. Din 2004 şi până 2011 a fost profesor pregătitor al elevilor olimpici de la Liceul Internaţional Constanţa.

De-a lungul carierei sale didactice a obţinut cu elevii de la clasă rezultate remarcabile, Premiul I şi II la concursurile şi olimpiadele de chimie, atât la nivel judeţean, cât şi la nivel naţional. De asemenea, în 2003, 2004 şi 2006 a fost membru al Comisiei Centrale din cadrul Olimpiadei Naţionale de Chimie, iar în 2002 şi 2005 a fost membru al comitetului de organizare şi pregătire al olimpiadelor naţionale de chimie, desfăşurate la Constanţa. În plus, în perioada 2001-2006 a elaborat programe analitice pentru clasele VII-XII şi bibliografia necesară elevilor şi profesorilor la Centrul Regional pentru Tinerii Capabili de Performanţă Constanţa.

În privinţa diplomelor şi distincţiilor primite, se pot remarca Diploma şi medalia „Meritul pentru învăţământ în Grad de Cavaler şi Medalia „Meritul pentru învăţământ clasa I” – 2004, Diploma de excelenţă din partea MEC pentru activitatea de pregătire a elevilor participanţi la Olimpiada Naţională de Chimie – 2001-2006, Diploma de Excelenţă din partea ISJ în semn de recunoştinţă pentru ilustra carieră didactică – 2006 şi Diploma de Excelenţă din partea Facultăţii de Chimie, Universitatea Politehnică Bucureşti pentru activitatea de pregătire a elevilor participanţi la Concursul Naţional „C.D.Neniţescu” – 2004-2011. Ultimul rezultat obţinut este Premiul „Lyceum” al Societăţii de Chimie din România pentru contribuţia adusă la promovarea chimiei în România, 19 decembrie 2011 şi Medalia „Constantin Istrati”.

Reporter: Când v-aţi decis să deveniţi profesor de chimie şi cum a evoluat această decizie în timp?

Mariana Doicescu: După absolvirea Facultăţii de Chimie din cadrul Universităţii Bucureşti, am ajuns profesor de chimie, prin repartiţie ministerială, la Grup Şcolar „Lazăr Edeleanu” Năvodari, fiind cea mai apropiată catedră de chimie din judeţ. Era un liceu foarte căutat patronat de cele două combinate chimice, Petromidia şi USAS Năvodari. Acolo mi-am început cariera didactică. Pot spune că din generaţia mea foarte mulţi colegi au îmbrăţişat această vocative, întrucât am avut profesori de la care să învăţăm să devenim dascăli. În acest sens pot menţiona aici pe soţul meu, Mircea Doicescu la chimie, Petre Raicopol la matematică, Gheorghe Mugioiu la limba franceză, iar la facultate pe Marieta Brezeanu, Tatiana Oncescu, Ion Negoiu, Eugen Segal, Angela Krizea, Dana Marinescu s.a.

Reporter: De mică aţi iubit chimia sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs?

Mariana Doicescu: La începutul anilor ’90 a fost un val pentru disciplinele chimie, inginerie chimică. A fost o decizie a mea, nu am avut un model în acest sens. Nu m-am gândit niciodată că salariile au fost sau vor fi mici în învăţământ. Mi-a plăcut pur şi simplu să dau şi altora ceea ce am acumulat eu în timp.

Reporter: Privind retrospectiv, ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi profesor de chimie la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”?

Mariana Doicescu: Cam târziu am devenit titulară la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, dar, până în anul 1992 şi cu mult înainte, lotul judeţean al olimpicilor din Constanţa se pregătea la Liceul de Chimie, actualul Liceu „Lazăr Edeleanu” din Năvodari, întrucât aveam aici cinci laboratoare de chimie, bine dotate, funcţionale. În perioada 1993-1994, am pregătit-o pe eleva Veronica-Rosemarie Nicolae, elevă la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, care a obţinut Premiul I la Olimpiada Natională de Chimie şi Premiul Special pentru cea mai buna lucrare practică de laborator intrând astfel în lotul lărgit. În toamnă, domnul director Dumitru Ţifrea, directorul Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân” m-a cerut în interesul învăţământului, detasată la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. De atunci şi până în anul pensionării am avut rezultate notabile la concursuri si olimpiade.

Reporter: Cum aţi descrie perioada petrecută în calitate de director al Grupului Şcolar „Lazăr Edeleanu” din Năvodari? Cu ce realizări vă puteţi mândri?

Mariana Doicescu: Clădirea şi, în general, dotarea celor 5 laboratoarelor le-am realizat împreună cu colegii mei din anul 1975.  Ca director am întâlnit un colectiv foarte bun, deja format. Cel mai mult ne-a unit grija pentru elevi. În 1986-1989 aveam trei mii de elevi: liceu, seral, şcoală de maiştri, şcoală profesională, profil chimie, mecanică şi electrotehnică, trei internate şcolare şi un pavilion cu 10 ateliere. Visul meu a fost să fac într-o hală tehnologică împreună cu inginerele mele chimiste o miniuzină de fabricare a parfumurilor româneşti, lucru ce nu s-a putut realiza.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Mariana Doicescu: Mă bucuram de fiecare dată când elevii mei şi cei ai judeţului Constanţa se întorceau cu rezultate bune de la olimpiadele naţionale. Pregătirea cu elevii o făceam în laboratoarele de la Liceul „Lazăr Edeleanu” (fostul liceu de Chimie) din Năvodari, la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” si la Facultatea de Chimie, Universitatea „Ovidius” Constanţa. Când intram în laborator parcă uitam de tot. Am avut an de an rezultate la nivel înalt cu elevi de excepţie. Momente dificile nu cred că au fost.

Reporter: Cum era atmosfera la clasă cu elevii? Cum receptau elevii lecţiile dumneavoastră?

Mariana Doicescu: Ei erau nevoiţi să înveţe pentru că, până în 1990, elevii de la profilul chimie susţineau examen de admitere, treapta a doua, atât la chimie, cât şi la matematică. Concurenţa era fantastic de mare. Practic, era un examen care decidea viitorul lor: ori mergeau la liceu, ori la şcoală profesională. La clasele unde eram eu dirigintă, din 28 de elevi reuşeau în proporţie de 23 de elevi. Pregătirea lor se făcea doar în şcoală. După orele de curs făceam pregătire cu ei, iar efortul meu era răsplătit în aşa fel încât un număr cât mai mare de elevi să ajungă în treapta a doua. Mă întâlnesc şi acum cu foşti elevi pe stradă sau pe la aniversări de 10,15 ani şi încă îşi mai aduc aminte de lecţiile mele de chimie.

Reporter: La clasă aţi fost un profesor intuitiv? Dacă da, cum descopereaţi talentele?

Mariana Doicescu: La Năvodari primul meu olimpic a fost de la şcoală profesională. Cei mai mulţi îi aveam de la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. Era o atracţie reciprocă. În anul 1993, primul meu an detaşat la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, am descoperit într-o clasă modestă un elev foarte ambiţios şi dornic să înveţe chimie, Lungu Florin, în prezent medic în Bucureşti, iar pe lângă el încă alţi 10 medici din aceaşi clasă. Pe ceilalţi i-am descoperit în timp. A fost ceva normal să-i pregătesc şi să iasă chimia din anonimat, mai ales, după Revoluţie.

Reporter: De-a lungul anilor v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Mariana Doicescu: De la „Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” pot menţiona pe Lungu Florin, Rotaru Nicoleta, Mutu Marius, Alexandru Mircea, Niţu Adrian, Nicolae Averina, Luca Oana-Raluca, Curban Gazi-Edvin, Nica Vlad, Mandes Leonard, Tofolean Ioana Teodora, Lungu Cristina, iar de la Liceul International Ioana Aanei, David Romeo, Gyorgy Romuald, Iacomi Paul, Memet Sevda, Mocanu Bianca, Stoian Andreea, Anastase Diana şi Scurtu Lucian.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre performanţele elevilor pe care i-aţi format şi despre succesul lor profesional?

Mariana Doicescu: De exemplu, am câţiva elevi de la Grupul Şcolar „Lazăr Edeleanu” din Năvodari: Stoian Cati în prezent profesoară de chimie, Semaghiul Birghilă – conf. univ.dr la Facultatea de Chimie din cadrul Universitaţii „Ovidius” Constanţa, Bunea Alberta Grety – profesoară de chimie la Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria”, Valentina Albu – profesoară de chimie la Liceul Teoretic „Traian”, iar de la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” – Nicoleta Chira, în prezent conf.univ.dr. Facultatea de Chimie organică Politehnică Bucureşti, medici, cercetători şi profesori de pe alte meleaguri şi medici rezidenţi dr. Ardeleanu Laura şi Miriţă Ionela, absolventi ai Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân”. Toţi cei menţionaţi sunt foşti elevi, olimpici la chimie.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, aţi lua exact aceleaşi decizii de până acum? Adică, în ziua de azi, aţi fi fost acelaşi profesor de chimie pe care noi toţi îl cunoaştem? 

Mariana Doicescu: Tot chimia aş alege, nu ştiu să fac altceva.

Reporter: În ce măsură erau elevii de acum 10, 20 de ani mai pregătiţi decât cei din ziua de astăzi?

Mariana Doicescu: Erau mai respectuoşi şi cu mai mult bun simţ. Respectau actul didactic, respectau profesorul. Familia se implica mult mai mult în educaţia copilului.

Reporter: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne-aţi putea spune în privinţa generaţiilor actuale? Observaţi schimbări radicale din punctul de vedere al mentalităţii şi  disciplinei?

Mariana Doicescu: Nu am avut probleme în acest sens. Depinde foarte mult de profesor. Elevul dacă vede în faţa lui un profesor foarte bine pregătit, nu are cum să nu-i soarbă cuvintele din gură şi să nu-l respecte.

Reporter: Cum credeţi că ar trebui să arate o şcoală în care elevii să vină cu plăcere şi de plăcere?

Mariana Doicescu: O şcoală trebuie să fie foarte curată atunci elevul respectă ordinea şi disciplina.

Reporter: Care credeţi că ar trebui să fie calităţile esenţiale ale unui viitor profesor?

Mariana Doicescu: Mai mult drag pentru elevi şi pentru învăţământ. Nu sunt de acord cu ceea ce ne-au etichetat alţii că şcoala românească scoate doar tâmpiţi. E cea mai mare jignire. Nu pot să admit aşa ceva, eu care sunt un produs al şcolii româneşti.

Reporter: În opinia mea şi a multor dascăli, elevi şi părinţi sunteţi un model de profesor demn de urmat. Ne puteţi dezvălui care sunt principiile după care v-aţi ghidat în viaţă?

Mariana Doicescu: Am făcut ceva normal ceea ce am văzut la profesorii mei, şi în liceu şi la facultate. Fiind mentorii mei am încercat să mă ridic la nivelul lor.

Reporter: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor dascăli sau celor care se pregătesc să urmeze o carieră în domeniul învăţământului?

Mariana Doicescu: Sfaturi nu se pot da. Să caute şi ei să facă mai bine decât au făcut mentorii lor. O continuă învăţare şi perfecţionare.

N.B: Mulţumim profesoarei de chimie, Mariana Doicescu, pentru interviul acordat.

[scrollGallery id=53]

 

Interviu cu profesorul de matematică Andrei Gheorghe

15.11.2013

Pentru a vedea înregistrarea video, accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=Y691cxj-OIo

Reputatul profesor de matematică, Andrei Gheorghe, s-a născut pe 12 august 1942, în satul Lunca, judeţul Tulcea. A absolvit Liceul din Babadag obţinând în clasa a XI-a, locul I la matematică şi Premiul Special la Olimpiada naţională de matematică. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Matematică, Universitatea „Bucureşti”. Cariera didactică şi-a început-o în anul 1967 ca asistent la Institutul de Marină, Constanţa, iar din anul 1970 a intrat ca profesor de matematică la Liceul Energetic din Constanţa. În perioada 1985-1990 a fost inspector de matematică la Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, iar din 1990 până în 1993 a deţinut funcţia de inspector şcolar general al ISJ Constanţa. Totodată, în perioada 1992-2001, a fost lector universitar la Universitatea „Ovidius” Constanţa unde a predat cursul şi seminarul „Metodica predării matematicii”. Din anul 1993 şi până în 2010, anul pensionării a predat matematica la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”, Constanţa.

Pe lângă activitatea didactică a avut şi una politică – de parlamentar în Camera Deputaţilor precum şi de membru al Comisiei de Învăţământ „Ştiinţă şi Sport”, perioada 1996-2000. De asemenea, a fost şi membru al Biroului Naţional al Societăţii de Ştiinţe Matematice, compus din 11 membri. Ca deputat a iniţiat şapte proiecte legislative alături de alţi colegi parlamentari şi a avut peste 40 de intervenţii parlamentare.

Este autor şi coautor al unui număr de 28 de cărţi de specialitate – manuale şi culegeri de matematică. De asemenea, şi-a întregit activitatea publicistică cu lucrări susţinute în cadrul conferinţelor ştiinţifice organizate la Universitatea „Ovidius” Constanţa.

A fost vicepreşedinte al comitetului de organizare a Olimpiadei internaţionale de matematică, Bucureşti, 1999. A fost membru al comitetului de redacţie al Gazetei matematice, 2005-2008, seria A şi 2008-2011, seria B. În prezent, este membru de onoare al comitetului de redacţie al Gazetei de matematică.

În privinţa diplomelor şi distincţiilor primite, se pot remarca, distincţia de „Profesor Evidenţiat” – 1981, Diploma şi medalia „Meritul pentru învăţământ” – gradul de Cavaler – 2004, Diploma „Gheorghe Lazăr”, clasa I, 2006,  Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate – 2010 precum şi cinci medalii jubiliare obţinute la diferite aniversări.

Reporter: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de matematică? De mic aţi iubit matematica sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs?

Andrei Gheorghe: Iniţial, ca elev de gimnaziu îmi plăceau istoria şi literatura, pasiune venită de la bunicul meu care era preot în sat, însă, mai târziu, profesorul meu de matematică, Corneliu Zidăroiu, mi-a zis că am aptitudini deosebite pentru matematică şi atunci am decis să mă prezint la cercuri. Din acel moment am apărut ca „rezolvitor” în Gazetă şi aşa am început să cred că pot face ceva în matematică. Consider că matematica e un fel de a fi şi, totodată, viaţa mea îmi este întreţinută de matematică şi nu contenesc să mă minunez mereu de lucrurile deosebite pe care le întâlnesc în diferite publicaţii de specialitate. Din acest punct de vedere cred că un profesor adevărat trebuie să se minuneze măcar o dată pe săptămână de lucrurile noi pe care le întâlneşte ceea ce presupune că el trebuie să studieze permanent.

Reporter: Privind retrospectiv, ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi profesor de matematică la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Constanţa?

Andrei Gheorghe: În primul rând, întâlnirea cu elevii deosebiţi, pasionaţi de matematică cu care am putut lucra la un nivel destul de ridicat. La Liceul Energetic am avut olimpici naţionali ca Vlada Marin, în prezent conferenţiar universitar doctor în informatică, Universitatea „Bucureşti,  Anton Dumitru, profesor la Liceul „Ovidius” Constanţa, Naum Constantin, profesor de matematică în Australia ş.a, însă la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Constanţa am întâlnit mai mulţi elevi iubitori de matematică. Aveam clase unde participau aproape jumătate dintre elevi la cerc ceea ce pentru mine era o plăcere deosebită să mă văd cu ei şi să pot lega un dialog înalt la nivelul matematic. De asemenea, la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” am avut colegi de matematică cu care am lucrat şi am colaborat foarte bine, Caragea Constantin, Ene Viviana, Ion Cucurezeanu, Gheorghe Bordea, Nelu Chichirim şi studentul Andrei Velicu. Împreună am publicat, de-a lungul timpului, mai multe cărţi. Cu ei am putut face o echipă şi am putut să publicăm cărţi apreciate pe plan naţional. În acest sens, ultima carte a fost lansată la Olimpiada naţională de matematică de la Braşov, 2013 şi prezentată de profesorul universitar Radu Gologan, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice, şi de vicepreşedintele, prof. univ. dr. Vladimir Boscov.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, ce decizie aţi lua? Aţi alege să fiţi tot profesor de matematică?

Andrei Gheorghe: E greu să mă gândesc dacă aş fi putut face altceva. Probabil aş fi ales să fac cercetare în matematică.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Andrei Gheorghe: Experienţele pozitive au fost succesele elevilor mei, Ion Berbec, Anton Ramona, Monica Secăreanu, Andrei Velicu, Cocalea Andrei, Monica Păun ş.a , şi apoi cărţile apreciate de cei mai buni profesori din ţară.

Un moment dificil a fost atunci când nu am mai fost primit la Liceul din Babadag timp doi ani de zile (bunicul meu fiind preot cu casă confiscată, care s-a făcut CAP, iar celălalt bunic al  meu Andrei Gheorghe a fost membru PNŢCD şi a fost închis în perioada 1949-1953). Mi-a fost greu să trec peste acest moment şi am decis atunci să învăţ din furie pentru a scăpa de situaţia pe care o aveam la ţară. În fiecare vară munceam câteva luni la fostele cooperative agricole de producţie. Am făcut acest lucru până în anul al IV-lea. Abia aşteptam să merg la facultate, pentru că acolo mâncam două feluri de mâncare şi mult mai bine decât acasă.

Ca inspector de matematică şi în calitate de inspector şcolar general m-am confruntat cu răutăţile şi mărşăviile unor profesori şi, nu în ultimul rând, cu invidia răutăcioasă a câtorva colegi. Dincolo de toate acestea, nu am purtat niciodată ranchiună şi invidie faţă de alţi colegi. Am trăit seninătatea vieţii şi am căutat să ocolesc pe cât era posibil răutăţile din jurul meu. La Inspectoratul Şcolar am găsit şi oameni de valoare deosebiţi cu care am colaborat foarte bine, dar şi trădători.

Reporter: Cum se desfăşurau orele de matematică, la clasă, cu elevii dumneavoastră?

Andrei Gheorghe: Am considerat întotdeauna că meseria de profesor este una pe care  trebuie să o faci din plăcere şi mă simţeam întotdeauna bine în clasă alături de elevii mei. Un profesor trebuie să fie, totodată, şi puţin actor. Lecţia trebuie să se desfăşoare nu doar sub imperiul întrebărilor puse de profesori, ci şi stimularea întrebărilor puse de elevi este importantă. Au fost situaţii în care întrebările elevilor mă puneau pe gânduri, fie asupra lecţiei, fie asupra unor probleme de matematică. De multe ori puneam note de 10 pentru întrebări. Mai târziu am considerat că trebuie să existe şi exigenţă şi colaborare la ore precum şi momente de iertare a unor mici situaţii. Deseori un elev iertat poate fi un elev câştigat. De exemplu, mi se întâmpla să am la clasă elevi mai rebeli, mai zvăpăiaţi care nu învăţau deloc la matematică, dar în momentul în care le-am zis, într-o glumă, că ei pot avea aptitudini, dar nu vor să înveţe şi iertându-i de câteva ori, i-am simţit îndatoraţi şi porniţi să-mi dovedească că pot fi şi buni, ceea ce s-a şi întâmplat.

Reporter: V-aţi implicat permanent în pregătirea elevilor performeri pentru diverse concursuri şi olimpiade? Ce premii importante au obţinut elevii coordonaţi de dumneavoastră?

Andrei Gheorghe: Făceam pregătire suplimentară cu toată clasa şi cercurile speciale le organizam sâmbăta. În fiecare an am avut participanţi la Olimpiada naţională de matematică. Într-un an, am avut la Liceul Internaţional cinci elevi la Olimpiada naţională, iar în 2001 am avut şase elevi la etapa naţională a olimpiadei. Întodeauna am avut rezultate remarcabile cu elevii mei mai sus menţionaţi, cum ar fi Premiul I, Premiul al II-lea ceea ce m-a bucurat foarte mult. Îmi pare rău că din păcate, în prezent, pregătirea de excelenţă a multor elevi nu este făcută în mod organizat şi cu profesorii cei mai buni. Din acest punct de vedere foarte mulţi elevi sunt pierduţi pentru performanţă şi câştigaţi de lucruri mai simple. Chiar şi anul trecut am pregătit un grup de elevi de la Liceul Internaţional  de Informatică, întrucât am fost solicitat în acest sens. M-am întrebat întotdeauna de ce societatea nu îi foloseşte pe acei profesori pensionari buni care încă mai pot face ceva.

Reporter: Aţi sprijinit şi aţi ajutat elevi proveniţi din casele de copii sau familii defavorizate din localităţi precum Negru Vodă, Băneasa, Comana, Dobromir, Ostrov, Oltina s.a. În ce au constat aceste acţiuni?

Andrei Gheorghe: Mi-a venit ideea de a-i ajuta pe acei elevi văzând situaţiile în care trăiau. Îi ajutam cu haine, rechizite şi cu tot ceea ce puteam. Am făcut aceste acţiuni şi după anii `90, pentru că atunci primeam şi multe ajutoare din străinătate – Franţa, Belgia. Am întâlnit copii care mergeau cu aceeaşi încălţăminte la şcoală. De exemplu, în satul Tătaru, o familie cu şapte copii nu avea cu ce să se ducă la şcoală. Cei mari îşi schimbau încălţămintea între ei, iar cei mici nu aveau cu ce să meargă. Am mers la ei cu o dubă cu haine, îmbrăcăminte şi încălţăminte. Nu-şi găseau cuvintele să-mi mulţumească pentru ajutorul acordat.

Reporter: Ce credeţi că v-a recomandat ca membru în Comisie pentru elaborarea şi redactarea subiectelor pentru olimpiadele şi concursurile şcolare?

Andrei Gheorghe: În primul rând, competenţa şi, în al doilea rând, ştiau că sunt un om cinstit. Am redactat subiecte şi înainte de `89, în comisii restrânse. Am fost timp 20 de ani membru la Olimpiada naţională de matematică. Am fost în comitetul de redacţie al Gazetei de matematică, seria A, profesor şi apoi am fost membru al redacţiei Gazetei de matematică, seria B pentru elevi, iar din 2011 am rămas membru onorific al Gazetei de matematică. Pot spune despre această Gazetă că este una dintre cele mai vechi gazete de matematică din lume. De obicei, în Gazetă apar cei mai renumiţi profesori de matematică, se publică articole, probleme, noutăţi şi se adresează elevilor şi profesorilor de matematică. Din păcate, România e mai puţin căutată.

Reporter: Cum aţi descrie perioada în care aţi fost inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa? Cu ce realizări vă puteţi mândri?

Andrei Gheorghe: A fost cea mai grea perioadă în care nu mi-am putut lua concediu decât în ultimul an. Peste 3.000 de cadre didactice au fost titularizate şi au fost revizuite unele nedreptăţi care se făceau de ani de zile. Peste 20 de cadre didactice au primit apartamente din partea Primăriei Constanţa. În perioada aceea am fost în Comitetul de înfiinţare a Universităţii „Ovidius” Constanţa şi i-am ajutat cu spaţii pentru cazarea studenţilor şi pentru înfiinţarea Facultăţii de Medicină, cedând şcoala din Piaţa Chiliei. Am întărit controlul şi exigenţa inspectorilor, am reuşit să fac o echipă de oameni foarte competenţi apreciată şi la nivelul Ministerului Educaţiei. În cei patru ani de zile, am organizat Olimpiada naţională de matematică, Balcaniada de matematică a VIII-a şi prima ediţie a Balcaniadei de informatică din Constanţa. Am înfiinţat un ziar al învăţământului judeţului Constanţa numit „Dynamis”. Am construit trei şcoli noi cu fonduri din străinătate, Liceul Teoretic „Callatis” Mangalia, Liceul Teoretic „Lucian Blaga” Constanţa, Colegiul Tehnic „Energetic” Cernavodă cu ajutorul Ministerului Energiei şi mai era în proiect un liceu la Năvodari care nu a fost finalizat, întrucât primarul nu ne-a acordat teren. Am înfiinţat Liceul „G.Călinescu” Constanţa, primul liceu umanist, Liceul Tehnologic de Electrotehnică şi Telecomunicaţii Constanţa, Liceul Teoretic „Anghel Saligny” Cernavodă, Liceul cu Program Sportiv „Nicolae Rotaru”, Constanţa. De asemenea, am schimbat profilele şi numele unor licee: Liceul „Decebal”, Liceul „Traian”, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” Medgidia, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” Techirghiol.

Reporter: Pe lângă activitatea didactică aţi ales să faceţi şi politică. Cum caracterizaţi această trecere de la profesor la om politic şi ce a însemnat pentru dumneavoastră?

Andrei Gheorghe: În primul rând, am participat la întocmirea şi la promovarea statutului cadrelor didactice şi a noii legi a învăţământului. Printre puţinii membri ai comisiei doar trei au fost inspectori generali sau de specialitate restul nu cunoşteau în profunzime problemele învăţământului. În acest caz, m-am simţit dator să mă implic. Am ajuns deputat în urma alegerilor din 1996 unde am fost determinat de foştii mei elevi şi studenţi care mi-au zis că trebuie să mă implic măcar în probleme de învăţământ. E foarte trist că acum în comisiile parlamentare care promovează legi ar trebui să fie cei mai competenţi oameni ori lucrurile se întâmplă aproape invers. De exemplu, am propus ca profesorii foarte buni din mediul rural să fie altfel plătiţi şi, de asemenea, periodic profesorii să fie reevaluaţi ceea ce nu s-a concretizat.

Reporter: Domnule profesor, sunteţi un model pentru mulţi profesori de matematică. Ne puteţi spune care au fost modelele dvs.?

Andrei Gheorghe: Am avut multe modele de profesori la matematică. La facultate i-am avut pe Grigore Moisil, Caius Iacob, Gheorghe Vrânceanu, Gheorghe Mihoc, Nicolae Dinculeanu, Solomon Marcus ş.a.

Reporter: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor dascăli sau celor care se pregătesc să urmeze o carieră în domeniul învăţământului?

Andrei Gheorghe: Pasiune, muncă şi ambiţie altfel nu se poate face. Dacă alegi o meserie care nu-ţi place mai bine să nu o alegi. De asemenea, un profesor trebuie să înveţe tot timpul chiar şi după pensionare.

N.B: Mulţumim profesorului de matematică, Andrei Gheorghe, pentru interviul acordat.

[scrollGallery id=51]

Interviu cu profesoara de limba franceză Rodica – Maria Popescu

Pentru a vedea înregistrarea video, accesaţi link-ul

http://www.youtube.com/watch?v=T0fZ522PEnQ&feature=youtu.be

Distinsa profesoară de limba franceză, Rodica – Maria Popescu s-a născut pe data de 28.01.1939. Şi-a început activitatea didactică în anul 1960, prin repartiţie guvernamentală, la Liceul „N.Bălcescu” din Medgidia, apoi a continuat cu Liceul „Decebal” din Constanţa, iar din 1985 şi până în 1996 a fost profesor de limba franceză la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Constanţa. Între 1987-1996 a coordonat ca şef de catedră activitatea profesorilor de limbi moderne de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Constanţa contribuind la dotarea şi instalarea cabinetului fonic din acest liceu. În perioada 1985-2001, a făcut parte din echipa de profesori metodişti de pe lângă Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, efectuând inspecţii speciale de gradul I, II şi definitivat în municipiul şi judeţul Constanţa.

În perioada 1993-1996, în calitate de formator, a răspuns de pregătirea studenţilor din anul al III–lea, secţia Limba Franceză de la Universitatea „Ovidius” Constanţa. Paralel, a predat cursul de Limbă şi Literatură Franceză, secolul al XIX-lea, la aceeaşi Universitate. De asemenea, între anii 2001-2002 a pregătit profesori din Constanţa, Ploieşti şi Piteşti pentru desfăşurarea formării elevilor în vederea obţinerii diplomelor de Langue şi a diplomei Chambre de Commerce et D’Industrie, Paris.

De-a lungul carieriei sale didactice, a participat la diferite cursuri de formare şi stagii la nivel judeţean, naţional şi internaţional. În 2005 a participat la Întâlnirea Internaţională de la Plovdiv, Sofia, Bulgaria, cu lucrarea „Du Français de Spécialitè au Français sur objectif spécifique”.

Totodată, a desfăşurat şi o intensă activitate educativă extraşcolară. În 1990, la nivel internaţional a fost coordonator în proiectul de dotare a liceelor cu dicţionare, Larousse iniţiat pentru Constanţa de către Biblioteca oraşului Metz-Franţa, acţiune condusă de domnii Marino, Roger Cordier şi doamna Gabriela Munteanu pentru Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Constanţa. În 1995, a iniţiat şi coordonat parteneriatul internaţional dintre Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” şi Liceul D’Avesnieres Laval, Franţa.

Este atât membru fondator al Alianţei Franceze din Constanţa, cât şi membru în Consiliul Director.

În privinţa distincţiilor primite, prin ordinul nr. 3793 din 14 iunie 1979 a obţinut Titlul de profesor evidenţiat, iar prin decret al Primului Ministru al Republicii Franceze din 19 aprilie 2002, a fost numită Cavaler în Ordinul Palmelor Academice pentru servicii aduse Culturii franceze. La nivel judeţean, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de existenţă a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” – 1 decembrie 2009,  i s-a înmânat Diploma de Onoare.

În prezent, este autoare a trei publicaţii literare „Chemări”, Ed. Europolis, Constanţa, 2008, „Voyage mon amour”, 2010 şi „Invitaţie la neuitare”, 2013, prefaţare Dan Puric.

Reporter: Când v-aţi hotărât să deveniţi profesor de limba franceză şi cum a evoluat această decizie în timp? De mic copil aţi iubit limba franceză sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs?

Rodica Maria Popescu: Am luat decizia de a deveni profesor de limba franceză la o vârstă destul de fragedă (la 16 ani eram deja în anul I de facultate) pentru că am făcut parte din generaţia cu zece clase. A fost mai degrabă o prelungire a unor aptitudini pe care le-am căpătat în familie: tatăl meu, inginerul Nicolae Marinescu a studiat în Franţa, la Saint – Etienne unde a absolvit Institutul Naţional de Mines, el a fost acela care mi-a insuflat dragostea pentru Franţa şi pentru limba franceză şi toată copilăria şi adolescenţa mea s-au desfăşurat sub acest semn minunat. În 1990 când am terminat Facultatea Limba şi Literatura Franceză, Universitatea Bucureşti, am fost repartizată la Cluj, oraş situat însă prea departe, şi atunci primul oraş după Cluj a fost Medgidia, restul posturilor fiind în mediul rural. M-am prezentat la Medgidia pentru că era obligatoriu pentru obţinerea diplomei de absolvire, după regulile vremii, şi m-am integrat foarte rapid în munca cu elevii având în personalitatea mea o uşurinţă de adaptare. Având în familie, încă de la strămoşii îndepărtaţi, savantul Barbu Constantinescu, un creator al şcolii româneşti, la început de secol XX, care împreună cu Theodor Speranţia, George Coşbuc şi B.P.Haşdeu a scos primul „Abecedar de Cetire” şi de la mama mea, ea însăşi dascăl, dorinţa de perfecţionare şi de dăruire pentru această nobilă meserie, am continuat să urc nişte trepte, să învăţ de la alţii şi să mă dedic elevilor transmiţându-le aceeaşi dragoste faţă de limba şi cultura franceză.

Reporter: Privind retrospectiv, ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi profesor de limba franceză la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”?

Rodica Maria Popescu: Ajungând profesor prin transfer la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Constanţa am încercat să-mi aduc contribuţia alături de profesorii acestei prestigioase şcoli la formarea personalităţii elevilor în spiritul aprecierii valorilor neamului nostru şi ale culturii universale. Catedra de limbi străine pe care am condus-o încă de la început a fost pentru mine nu numai o provocare în perfecţionare, ci şi o plăcere de a lucra în colectiv alături de alţi profesori de limba franceză şi de limba engleză.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Rodica Maria Popescu: Pot să afirm că am avut privilegiul de a face parte paralel cu activitatea la catedră din colectivul Alianţei Franceze din Constanţa şi, în acest cadru, am beneficiat de stagii de formare la Paris, la Brest, la Timişoara cu profesori celebrii şi am reuşit să atrag elevii pe care îi aveam la clasă în cursuri de formare pentru obţinerea diplomelor franceze, mulţi dintre aceştia reuşind să se angajeze graţie acestor diplome în ţară şi în străinătate.

Un moment dificil a fost cel în care a trebuit să fiu foarte vigilentă cu conştiinţa mea ori de câte ori „pe o anumită linie” primeam îndrumări care aplicându-le puteau să aibă un efect negativ în buna formare a elevilor. Nu am ascultat niciodată de cei care „ne sfătuiau” obligându-ne să dăm elevilor o educaţie ateistă sau să trecem sub tăcere adevăratele valori ale neamului nostru.

Reporter: De-a lungul anilor v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne spuneţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Rodica Maria Popescu: Elevii pe care i-am avut m-au iubit pentru că am fost apropiată faţă de ei fără a renunţa însă la exigenţă. Foarte mulţi, maturi fiind astăzi, cu copii şi nepoţi îmi spun întâlnindu-mă pe stradă „doamna dirigintă” sau îmi mărturisesc că le-am marcat adolescenţa şi că îşi aduc aminte cu plăcere de orele de limba franceză pentru că au căpătat o competenţă importantă de comunicare datorită căreia s-au descurcat în călătorii, în profesie etc. Unii au fost olimpici naţionali şi au continuat studiul limbilor în cadrul facultăţii. Câteva nume: Sandu Felicia, Tuşa Caranica, Dumitraşcu Oana, Asan şi alţii.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, aţi lua exact aceleaşi decizii de până acum? Adică, în ziua de azi, aţi fi fost acelaşi profesor de limba franceză pe care noi toţi îl cunoaştem?

Rodica Maria Popescu: Acum dacă m-aş afla în pragul unor decizii, desigur că nu aş întrevedea altă alegere posibilă.

Reporter: Cum aţi caracteriza relaţia dumneavoastră cu elevii de la clasă?

Rodica Maria Popescu: Niciodată la clasă nu m-am situat ca un magister urcat pe podiumul catedrei. Întotdeauna am coborât la nivelul individual al elevilor. Am încercat să înţeleg dificultatea în care îi puneam să se exprime în altă limbă decât cea a structurii lor profunde şi, am practicat, o psihologie a succesului dându-le chiar un punct –două în plus faţă de ce meritau.

Reporter: Să vorbim puţin despre orele şi elevii dumneavoastră? Cât de greu vă era să menţineţi interesul elevilor la ore?

Rodica Maria Popescu: Mă prezentam la ore pregătindu-mi lecţia cu grijă înainte şi selectând material didactic vizual şi auditiv, mai ales, pentru a le capta interesul şi a-i atrage. Una dintre elevele mele mult mai târziu, când ne-am întâlnit, mi-a mărturisit că ştia pe dinafară cum arată Parisul cu trecutul şi monumentele sale cu mult înainte de a-l vedea în realitate şi, acest lucru, datorită imaginilor, filmelor, micilor istorioare cu care eu îmi agrementam lecţia.

Reporter: Ce sfat aţi da cuiva care ar dori să înveţe limba franceză?

Rodica Maria Popescu: Celui care doreşte să înveţe limba franceză îi dau sfatul să o facă întrucât în ciuda părerii generale a celor care situează engleza pe primul loc, franceza rămâne o limbă de circulaţie mondială nu doar o limbă de comunicare în mediul francofon, dar şi o limbă de cultură şi civilizaţie care va continua să existe. Dacă ne gândim la avantajele învăţării limbii franceze ele se pot deduce, în primul rând, din ceea ce am spus înainte dar ele sunt multiple: trebuie să ne gândim la locul şi tradiţia limbii franceze în cultura şi civilizaţia noastră, cei care vor cunoaşte această limbă vor fi continuatori. Apoi, cum să igonorăm locul pe care astăzi îl are România în lumea francofonă. Vocabularul justiţiei şi politicii europene este eminamente ancorat în această limbă. Totodată, ea se regăseşte în structura afacerilor, a ştiinţei, a diplomaţiei etc.

Reporter: Ce premii importante şi de care să vă aduceţi aminte au obţinut elevii coordonaţi de dumneavoastră la olimpiadele şi concursurile şcolare?

Rodica Maria Popescu: Olimpiadele şcolare la nivel judeţean şi naţional au fost tot atâtea ocazii în care elevii s-au confruntat cu parteneri importanţi şi cu dificultăţi. De-a lungul generaţiilor au fost multe premii pe care elevii le-au obţinut. Printre altele, eleva Feidiuc Cristina a obţinut, în mai multe rânduri, Olimpiada naţională de limba franceză şi concursurile la Plume D’Or, pe care am format-o de mică. Apoi au fost menţiuni la etapa judeţeană a olimpiadei de limba franceză, în anul 1994, pentru elevele Stoica Nicoleta şi Sandu Felicia, clasa a XI F de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Constanţa. Tot ele au beneficiat de diploma obţinută la cursul meu de turism francez în cadrul Alianţei Franceze şi care acum se află în străinătate.

Reporter: Care este primul roman citit de dumneavoastră în limba franceză?

Rodica Maria Popescu: Nu a fost un roman, ci a fost o carte din care mama îmi citea ca să accept să mă convingă să mă spăl pe cap. Ea se numea “Touche- a – tout”.

Reporter: Limba franceză este cunoscută printre vorbitori ca fiind o limbă a diplomaţiei şi a claselor cultivate şi care s-a impus, în secolul al XVII-lea, ca singura limbǎ naturalǎ a circulaţiei ideilor în Europa, preluând o misiune pe care o avusese timp de o mie de ani limba latină. Ce părere aveţi, în prezent, despre poziţia limbii franceze în raport cu alte limbi ale Uniunii Europene?

Rodica Maria Popescu: Limba franceză în raport cu alte limbi europene nu şi-a pierdut niciodată locul şi nici nu şi-l va pierde.

Reporter: Secretarul general al francofoniei, Abdou Diouf, declara, în 2011, la Radio România Actualităţi că ţara noastră este pe deplin ancorată în francofonie. Cum comentaţi această afirmaţie?

Rodica Maria Popescu: Abdou Diouf a spus un lucru adevărat. În sprijinul acestei afirmaţii stă tot ceea ce am spus înainte despre tradiţia culturii franceze în ţara noastră şi despre multiplele activităţi francofone: întâlniri, congrese, seminarii, schimburi de specialişti care se desfăşoară continuu la toate nivelele intelectualităţii noastre.

Reporter: După părerea dumneavoastră, ce melodie simbolizează cel mai bine limba franceză şi Franţa?

Rodica Maria Popescu: Dacă vorbim de Franţa ne gândim în primul rând la Paris. Sunt cântecele lui Edith Piaf, recent comemorată: „Panam” sau „Sur le grands boulevards” a lui Yves Montand sau cântecele Patriciei Kass, Georges Brassens.

Reporter: Puteţi face o paralelă între sistemul de educaţie francez şi cel din ţara noastră? Ce asemănări şi ce deosebiri putem menţiona?

Rodica Maria Popescu: Sistemul de învăţământ francez diferă de cel românesc ca organizare pe trepte începând cu grădiniţa şi terminând cu ultima clasă de liceu.  La francezi, bacalaureatul este mult mai sever, este organizat pe secţii: ştiinţe, tehnică, literar şi are o mare importanţă. De asemenea, francezii acordă o foarte mare importanţă formării elevilor în spirit cartezian. Aceasta se reflectă în studiul şi tehnica textului, în formarea competenţelor de exprimare orală şi scrisă. Acest parcurs cartezian, în exprimare orală şi scrisă, este foarte important şi în desfăşurarea profesională a specialiştilor de mai târziu. Şi în învăţământul nostru românesc, adevăraţii dascăli ţin seama de aceste mari obiective.

Reporter: În opinia multor dascăli, elevi şi părinţi sunteţi un model de profesor demn de urmat. Ne puteţi dezvălui care sunt principiile după care v-aţi ghidat în viaţă?

Rodica Maria Popescu: Mă declar un om al principiilor de la care nu am abdicat şi nici nu o voi face. Principiul corectitudinii, al dreptăţii, al iubirii de ţară şi de neam, al credinţei strămoşeşti şi cel al noncompromiselor.

Reporter: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor dascăli sau celor care se pregătesc să urmeze o carieră în domeniul învăţământului?

Rodica Maria Popescu: Să se pregătească cu seriozitate având convingerea că vor fi de folos şi să se perfecţioneze continuu.

N.B: Mulţumim profesoarei de limba franceză Rodica Maria Popescu pentru interviul acordat.

Interview avec Madame le professeur Rodica – Maria Popescu

Madame le professeur éminent, Rodica – Maria Popescu est née le 28.01.1939. Elle a commencé sa carrière didactique l’année 1960, par la répartition gouvernementale, au Lycée « N. Bălcescu » de Medgidia, ensuite au Lycée « Decebal », de Constantza, et de l’année 1985 jusqu’au 1996, elle a été professeur de français au Collège National « Mihai Eminescu » de Constantza. Entre 1987-1996 elle a coordonné, comme Chef à la chaire de français, l’activité des professeurs de langues étrangères du Collège « Mihai Eminescu » de Constantza, mais aussi la fondation et la dotation du cabinet phonique de ce lycée. Entre 1985-2001 elle a fait partie de l’équipe des pédagogues auprès de l’Inspectorat Scolaire de Constantza, faisant des inspections spéciales pour les grades didactiques dans la ville et le Département de Constantza. Entre 1993-1996, elle a été formatrice et responsable pour la pratique pédagogique des étudiants du troisième année universitaire, section Langue et Littérature Française de l’Université « Ovidius » de Constantza. Parallèlement, elle a enseigné le cours de Langue et Littérature Française, XIXème siècle, à l`Université. Ensuite, de plus, entre 2001-2002, elle a dirigé l’activité des professeurs de Constantza, Ploieşti et Piteşti, impliqués dans la formation des élèves en vue d’obtenir les diplômes de Langue et le diplôme de la Chambre de Commerce et d’Industrie de Paris.

Tout au long de sa carrière didactique, elle a aussi développé une intense activité éducative extrascolaire. En 1990, elle a coordonné un projet international ayant comme objectif la dotation des lycées avec des dictionnaires Larousse, projet initié par la Bibliothèque de la ville de Metz – France spécialement pour le Collège National « Mihai Eminescu » de Constantza. L’année 1995, elle a initié et coordonné le partenariat international entre le Collège National « Mihai Eminescu » de Constantza et le Lycée D’Avenières de Laval, France.

Madame le professeur est à la fois fondatrice de l’Alliance Française de Constantza et membre au Conseil Directeur de L’Alliance Française.

Quant aux distinctions reçues, par l’ordre nr. 3793 du 14 Juin 1979 elle a reçu le Titre de professeur éminent, et par le décret du Premier Ministre de la République Française du 19 avril 2002, elle a été nommée Chevalier dans l’Ordre Palmes Académiques pour des services apportés à la Culture française. Au niveau départementale, à l’occasion de l’anniversaire des 90 ans d’existence du Collège National « Mihai Eminescu » le 1^er Décembre 2009, on lui a été accordé le Diplôme d’Honneur.

A présent, elle est l’auteur des trois publications littéraires « Appels », éd. Europolis, Constantza, 2008, « Voyage mon amour », 2010 et « Invitation à ne pas oublier », 2013, préface par Dan Puric.

Journaliste : Quand est-ce que vous avez décidé de devenir professeur de français et comment a-t-elle évolué, cette décision, au fur et à mesure ? Vous avez aimé le français dès votre enfance ou cette passion, vous est-elle parvenue au parcours ?

Rodica Maria Popescu : J’ai pris la décision de devenir professeur de français à un âge assez tendre (à 16 ans j’étais déjà étudiante en première année) parce que j’ai fait partie de la génération avec dix clases. Il s’agissait plutôt d’un prolongement des certaines aptitudes que j’avais héritées de ma famille : mon père, l’ingénieur Nicolae Marinescu a étudié en France, à Saint-Etienne où il a été diplomé de l’Institut National des Mines, c’était lui qui m’a insufflé l’amour pour la France et pour la langue française et ainsi toute mon enfance et toute mon adolescence se sont écoulées sous ce signe magnifique. Lorsque j’ai fini mes études universitaires en 1990, à la Faculté des Langues et de Littérature Française de l’Université de Bucarest, on m’a répartie assez loin, à Cluj, et alors la première ville après Cluj c’était Medgidia, le reste des postes était au rural. Je me suis présentée à Medgidia parce que c’était obligatoire pour l’obtention du Diplôme de  Licence, selon l’époque ancienne, et je me suis rapidement intégrée au travail avec les élèves ayant dans ma personnalité une aisance d’adaptation. J’ai hérité de ma famille, de mes ancêtres, le savant Barbu Constantinescu, un des créateurs de l’École Roumaine, au début de XXème siècle, lui qui avec Theodor Sperantia, George Coşbuc et B.P.Haşdeu ont élaboré le premier « abécédaire », et de ma mère, elle-même professeur, le désir de perfectionnement et de dévouement pour ce noble métier, j’ai continué à franchir des étapes, d’apprendre des autres et de me dédier à mes élèves en leur transmettant le même amour pour la langue et la culture française.

Journaliste: A regarder en arrière, qu`est-ce que cela signifiait pour vous d’être professeur de français au Collège National « Mihai Eminescu » ?

Rodica Maria Popescu: En arrivant professeur au Collège National « Mihai Eminescu » de Constanţa, j’ai essayé d’apporter ma contribution à côté de  prestigieux  instituteurs au développement de la personnalité des élèves dans l’esprit de notre nation et les valeurs de la culture universelle. Le département des langues étrangères que j’ai conduit a été pour moi non seulement une provocation dans la formation, mais aussi un plaisir de travailler dans un  collectif avec d’autres enseignants de français et anglais.

Journaliste : Pouvez-vous nous parler d’une expérience positive et d’un moment difficile de votre carrière d’enseignant ?

Rodica Maria Popescu: Je peux dire que j’ai eu le privilège de faire partie de l’Alliance française de  Constantza et, dans ce cadre, j`ai bénéficié de stages à Paris, à Brest, à Timişoara, organisés par des professeurs célèbres  et j’ai réussi à attirer mes étudiants dans des cours de  formation pour obtenir des diplômes français; nombre d’entre eux parvenant à s’engager avec ces diplômes dans le pays et à l’étranger. Un moment difficile a été celui dans lequel je devais être très vigilante avec ma conscience, chaque fois que “sur une ligne particulière” nous recevions des “indications”, ce qui pourrait avoir un effet négatif dans la formation des élèves. Je n’ai jamais obéi à ceux qui “nous conseillaient” et nous obligeaient à donner une éducation athée, et de faire taire les vraies valeurs de notre nation.

Journaliste : Au cours des années, vous ont passé par la main  plusieurs générations d’étudiants. Pouvez-vous nous dire quelques noms dont vous vous vantez de leur être  enseignant ?

Rodica Maria Popescu: Les étudiants que j’avais m’aimaient, comme j’étais près d’eux, sans renoncer aux exigences. Beaucoup d’eux, maintenant, étant adultes, avec des enfants et des neveux, quand ils me rencontrent dans la rue, ils m’appellent «doamna diriginta/mon professeur principal» et ils me disent que j’ai marqué leur adolescence et qu’ils se souviennent avec plaisir des classes de langue française parce qu’ils ont acquis une compétence de communication importante, grâce à laquelle ils ont pu se débrouiller dans les voyages, dans leur profession… Certains ont été des olympiques et ils ont  continué l’étude des langues dans le cadre de la  faculté. Quelques noms Sandu Felicia, Tuşa Caranica, Dumitraşcu Oana, Asan et autres.

Journaliste : Si vous étiez encore au debut de la route, et  que vous ayez 18 ou 19 ans, vous prendriez exactement les mêmes décisions que jusqu’à présent ? Je veux dire, de nos jours, vous auriez été le même professeur de français que nous savons tous?

Rodica Maria Popescu: Maintenant, si je devais prendre une décision, il ne serait pas d’autre choix possible.

Journaliste : Comment qualifieriez-vous votre relation avec les élèves en classe ?

Rodica Maria Popescu: Jamais dans la classe, je ne me suis pas située comme un magister monté sur le podium. J’ai toujours descendu au niveau de chaque étudiant. J’ai essayé  de comprendre la difficulté dans laquelle ils se trouvaient en essayant de s’exprimer dans une autre langue que celle de leur structure profonde, et jai pratiqué une psychologie de la réussite en leur donnant un  point-deux de plus par rapport à ce qu’ils méritaient.

Journaliste : Parlons un peu des classes de français et de vos élèves ? C`était difficile de garder l’intérêt des étudiants en classe?

Rodica Maria Popescu: Je me présentais en classe préparant ma leçon avec soin,  je sélectionnais le matériel didactique visuel et auditif  pour capter l’intérêt et attirer les élèves. Beaucoup plus tard, une de mes élèves, lorsque nous nous sommes rencontrées, m’a  avoué qu’elle savait par cœur  Paris avec son passé et  ses monuments, beaucoup avant de les voir en réalité, grâce à des images, des films, de petites histoires que j`utilisais dans la leçon.

Journaliste: Quel conseil donneriez-vous à quelqu’un qui souhaite apprendre le français?

Rodica Maria Popescu: Je lui donne le conseil de le  faire, parce que malgré l’opinion de ceux qui situent l’ anglais au premier lieu, le  français reste une langue internationale, non seulement une langue de communication dans l’espace francophone, mais aussi une langue de culture et  civilisation qui perdure. Si nous pensons aux avantages de l’apprentissage de la langue française,  qu`on peut déduire, tout d’abord, de ce que j’ai déjà dit, mais ils sont multiples: nous devons  penser au lieu et à la tradition de la langue française dans notre culture et notre civilisation. Ceux qui connaissent cette langue seront des continuateurs. Alors, comment peut-on ignorer la place qu`occupe aujourd’hui la Roumanie dans le monde francophone?Le vocabulaire de la justice et de la politique européenne est  essentiellement ancré dans cette langue. En même temps, elle se trouve dans la structure des entreprises, dans la science, dans la  diplomatie, etc..

Journaliste : Quels  prix importants ont obtenu vos étudiants aux olympiades et aux concours scolaires dont vous vous souvenez?

Rodica Maria Popescu: Les olympiades scolaires au niveau local et à l’échelle nationale ont représenté autant d’occasions où les élèves ont été confrontés avec des partenaires importants et difficiles. Au fil des générations, il y a eu de nombreuses récompenses que les étudiants ont  obtenues. Entre autres, Feidiuc Cristina, a obtenu en  plusieurs reprises, l’Olympiade nationale de la langue  française, le  concours la Plume d’or. Puis, il y a eu les mentions en 1994, pour les élèves  Stoica Nicoleta et Sandu Felicia de la XIème F du Collège National « Mihai Eminescu »de Constantza. Elles aussi  ont reçu un diplôme obtenu pendant mon cours de tourisme français dans le cadre de  l’Alliance française et se trouvent maintenant à l’étranger.

Journaliste : Quel est votre premier roman lu en français?

Rodica Maria Popescu : Ce n’était pas un roman, mais un livre, dont  maman me lisait. On l’appelait « Touche-à-tout ».

Reporter: La langue française connue chez les locuteurs comme la langue de la diplomatie s`est imposée au début du XVIIème siècle comme la seule langue naturelle de circulation des idées en Europe, en reprenant une mission pour laquelle il y avait le latin depuis mille ans. Qu’en pensez-vous, maintenant, de la position de la langue française par rapport aux autres langues de l’UE ?

Rodica Maria Popescu : La langue française par rapport aux autres langues européennes n’a  jamais perdu sa palce et ne va pas le perdre.

Journaliste : Le secrétaire général de  la Francophonie, Abdou Diouf,  déclarait, en 2011, à la Radio Roumanie Actualités, que notre pays est entièrement ancré dans la  francophonie. Comment commentez -vous cette affirmation ?

Rodica Maria Popescu: Abdou Directeur-General a vrai dit. À l’appui de cette déclaration est tout ce que je vous ai dit auparavant de la tradition culturelle française dans notre pays et d’autre activités francophones multiples: des réunions, des congrès, des séminaries, les échanges des spécialistes qui existent continuellement à tous les niveaux de notre élite intelectuelle.

Journaliste: A votre avis, quelle chanson symbolise le mieux la langue française et la France?

Rodica Maria Popescu: Si nous parlons de France, on  pense principalement à Paris. Ce sont les chansons d’Edith Piaf, récemment commémorée: « Panam » ou « Sur le grands boulevards » d’Yves Montand ou les chansons de Patricia Kaas, ou Georges Brassens.

Journaliste : Pouvez-vous faire un parallèle entre le système éducatif français et celui de notre pays ? Quelles similitudes et différences peut-on mentionner ?

Rodica Maria Popescu: Le système éducatif français diffère de celui roumain, du point de vue de l’organisation, commençant par la maternelle et terminant  par la dernière classe du lycée. Le baccalauréat français est beaucoup plus sévère, et organisé par sections : technique, scientifique et littéraire. Les français accordent également de l`importance à la formation des étudiants dans l’esprit cartésien. Cela se reflète dans l’étude et dans la technique du texte, dans la formation des compétences d’expression orale et écrite. De cette façon, l’expression carthésienne orale et écrite, est très importante dans la déontologie de plus tard. Dans notre système d’éducation aussi les vrais enseignants tiennent compte de ces grands objectifs.

Journaliste : A l’avis de nombreux enseignants, vous êtes un  modèle d’enseignant  à suivre pour les élèves et les parents. Pouvons-nous révéler les  principes qui vous guident dans la vie?

Rodica Maria Popescu : Je me déclare un homme de principes, desquels je n’ai pas abdiqué, et je ne vais pas le faire à l`avenir. C`est le principe d’équité, de justice, d’amour de la patrie et de la nation et dans la foi ancestrale de ne pas faire de compromis.

Journaliste : Quels conseils donneriez-vous aux jeunes enseignants ou à ceux qui se préparent pour une carrière dans le domaine de l’éducation ?

Rodica Maria Popescu: Qu`ils se préparent avec la conviction qu’ils seront  utiles  et qu`ils se perfectionnent continuellement.

N.B: Nous remercions Madame le Professeur, Rodica Maria Popescu  pour l’entretien.

[scrollGallery id=48]

Interviu cu profesoara de muzică Elena Ionescu Cojocaru

18.10.2013

Pentru a vedea înregistrarea video, accesaţi link-ul:

http://youtu.be/fGRBzaw2UBU

Distinsa profesoară de muzică, Elena Ionescu Cojocaru, s-a născut pe 3 iulie 1950, în comuna 23 August, judeţul Constanţa. În anul 1972, a absolvit cursurile Facultăţii de Muzică din Braşov, secţia pedagogică, fiind repartizată la Şcolile Nr. 4 şi Nr. 2 din Constanţa. Apoi şi-a continuat studiile la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, secţia Pedagogie, susţinând examenul de diplomă în anul 1976. Din anul 1986, a predat ca profesor titular gradul I la Şcoala Nr. 12 „B.P.Haşdeu” din Constanţa. Începând cu anul 1995,  colaborează ca profesor la clasa de canto popular a Şcolii Populare de Arte şi Meserii din Constanţa.

Pe lângă o carieră didactică impresionantă, profesoara Elena Ionescu Cojocaru a avut şi o intensă activitate artistică în calitate de solistă de muzică populară. Timp de trei ani a urmat cursurile clasei de acordeon în cadrul Şcolii Populare de Artă Constanţa. De-a lungul timpului a participat la multe spectacole, concursuri şi festivaluri naţionale de folclor de prestigiu. De asemenea, a participat la numeroase posturi de radio și TV  cu care a colaborat atât în calitate de invitată, cât și  în calitate de realizator TV reprezentând folclorul dobrogean.

În anul 1987 a scos primul long play la Electrerecord intitulat „Dobroge, mândră grădină”, sub bagheta maestrului George Vancu.

Pe plan local, în calitate de dirijor-interpret a condus, în perioada 1982-1995, grupul-folcloric „Altiţe dobrogene” al Sindicatului elevilor din Constanţa, a colaborat cu orchestra „Brâuleţul” dirijată de maestrul Gh. Parnica şi a fondat, în anul 2002, Festivalul folcloric „Fiii Dobrogei”, aflat la a III-a ediţie. Totodată, a fost invitată ca profesor-interpret în juriul multor festivaluri de muzică popular („Dan Moisescu” de la Topalu, Festivalul „Dor de cântec românesc” de la Cumpăna şi Concursul naţional de folclor organizat de televiziunea publică).

În prezent, are în derulare proiectul cultural intitulat „Elena Ionescu-Cojocaru şi Fiii Dobrogei” precum şi lansarea CD-ului său sub egida Centrului Cultural „Th. T. Burada”.

Partea I: Activitatea didactică

Reporter: Când v-aţi hotărât să deveniţi profesor de muzică şi cum a evoluat această decizie în timp?

Elena Ionescu Cojocaru: Am urmat cursurile Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Constanţa. Iniţial, am oscilat între Drept şi Limba franceză, însă în clasa a XI-a m-am hotărât să renunţ, întrucât pasiunea pentru muzică era mult mai mare. Mi-am început pregătirea muzicală cu profesorul Dumitru Galavu şi astfel am putut recupera anii de teorie şi solfegii. În 1969 am susţinut examenul la Facultatea de Muzică din Braşov pe care am absolvit-o în 1972. Am continuat studiile la Conservatorul „C.Porumbescu” din Bucureşti, secţia Pedagogie. Ulterior am fost repartizată la Şcolile Nr. 2 şi Nr. 4 din Constanţa. Din 1986, am predat la Şcoala Nr.12 „B. P. Haşdeu” din Constanţa până în anul pensionării.

Reporter: De mic copil aţi iubit muzica sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs? De unde şi de la cine aţi dobândit, de fapt, dragostea faţă de arta muzicală?

Elena Ionescu Cojocaru: Pasiunea şi harul îl moştenesc de la mama mea care cu mari eforturi materiale a reuşit să mă susţină atât în cariera didactică, dar mai ales în cea interpretativă ca solistă de muzică populară. Mă simt mândră că mama mea a reprezentant un model demn de urmat din acest punct de vedere.

Reporter: Când şi unde v-aţi început cariera didactică?

Elena Ionescu Cojocaru: Începutul carierei mele de educaţie muzicală a fost la Şcoala Gimnazială Nr.12 „B.P.Haşdeu” Constanţa. Am încercat să transpun cât mai fidel tot ceea ce acumulasem până atunci. La şcoală am dirijat primul meu cor de copii pe voci egale şi tot aici am format primii solişti vocali şi prima formaţie de acordeonişti. Am plecat de la ceea ce însemna „cânt” la vremea respectivă şi lucrul acesta m-a ajutat ca elevii să răspundă la intenţiile mele şi, în acest sens, să impun respect, iar şcoala să fie recunoscută şi prin actul artistic.

Reporter: Privind retrospectiv, ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi profesor titular de muzică la Şcoala Gimnazială Nr.12 „B.P.Haşdeu” Constanţa?

Elena Ionescu Cojocaru: Am încercat ca activitatea din şcoală să fie cât mai prolifică mergând aici pe filonul nostru al meseriei, cel educaţional. Am desfăşurat o intensă activitate corală. Am pus bazele ansamblului folcloric. Cu toate acestea, nu am dorit nicio clipă să mă desprind de cariera de solistă a cântecului popular dobrogean.

Reporter: Cum se desfăşurau orele de muzică cu profesorul Elena Ionescu Cojocaru? Cât de greu v-a fost să formaţi voci de la o vârstă fragedă?

Elena Ionescu Cojocaru: Da, am căutat dintotdeauna să formez tineri interpreţi de muzică populară în calitate de colaborator al Şcolii Populare de Arte şi Meserii Constanţa. Consider că drumul acesta al pasiunii pentru muzică şi al formării de elevi pentru o viitoare carieră artistică în domeniul folclorului va merge până la capăt întrucât aşa cum spune şi proverbul „cântecul popular nu va muri niciodată”.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, aţi lua exact aceleaşi decizii de până acum? Adică, în ziua de azi, aţi fi fost acelaşi profesor de muzică pe care noi toţi îl cunoaştem?

Elena Ionescu Cojocaru: Da, cu certitudine.

Reporter: În opinia multor dascăli, elevi şi părinţi sunteţi un model de profesor demn de urmat. Ne puteţi dezvălui care sunt principiile după care v-aţi ghidat în viaţă?

Elena Ionescu Cojocaru: Principiile mele sunt simple și  sincere. Dragostea pentru muzică şi elevii mei, respectul pentru arta autentică, pentru tradiţiile şi obiceiurile noastre. Dorinţa de a spune „ceva” celor care ne îndrăgesc şi ne respectă munca.

Reporter: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor dascăli sau celor care se pregătesc să urmeze o carieră în domeniul învăţământului?

Elena Ionescu Cojocaru: În calitate de profesor-metodist, am sugerat întotdeauna tinerilor colegi să însoţească demersul didactic, pur teoretic de intervenţii practice la un instrument sau exemplificări vocale. De asemenea, ora de muzică să fie interactivă, să aibă viaţă. Profesorul să fie spontan în intervenţiile sale astfel încât ora de muzică să fie pentru elev o mare bucurie.

Partea a II-a: Activitatea artistică

Reporter: Când v-aţi început activitatea artistică?

Elena Ionescu Cojocaru: Cântam înainte de a intra la şcoală. La 11 ani am început studiul acordeonului cu profesorul Petrov Simion. Am continuat apoi cu profesorul Feraru Cristache refuzând astfel îndemnul mamei pentru a face vioară. Era mai puternică pasiunea şi chemarea pentru cântecul popular.

Activitatea artistică mai intensă începe cu anul 1965, când urmez pentru trei ani cursurile clasei de acordeon în cadrul Şcolii Populare de Artă Constanţa. Am continuat apoi cu o serie de spectacole, concursuri şi festivaluri. În perioada liceului, am activat şi la clubul S.N.C., secţia muzică uşoară, şi ca solist instrumentist la formaţia instrumentală a pensionarilor din Constanţa, dirijor maestrul Constantin Daminescu. În anul 1968, am participat la prima mea emisiune televizată, localul vechi din str. Molière, sub genericul „Estrada tinereţii” alături de Angela Similea şi alte tinere talente.

Reporter: De-a lungul carierei dumneavoastre artistice aţi participat la multe spectacole, concursuri şi festivaluri naţionale de folclor de prestigiu. Puteţi să ne vorbiţi despre câteva dintre ele? Ce premii aţi câştigat cu elevii dumneavoastră?

Elena Ionescu Cojocaru: Sunt câştigătoarea marelui trofeu al Festivalului Concurs Naţional „Floarea din grădină”, 1973 care mi-a deschis drumul sigur al afirmării. Cu elevii mei am obţinut multe premii, trofee pentru care îi felicit şi cărora le mulţumesc pentru interesul lor faţă de folclor. Vreau să amintesc aici pe câţiva dintre ei: Sofica Adriana, Brutaru Marius, Zlatov Elena, Suciu Mihaela, Ianca Loredana, Dinu Ion, Neagu Georgiana, Peteacă Ionuţ, Mocanu Nicolae, Tincu Mădălina, Cuclea Ionuţ, Avram Mihaela.

Am obţinut locul al III-lea la „Festivalul Naţional al Cântecului popular de la Mamaia în 2005, 2006 regizor Elize Stan. Enciu Mihaela, Guse Neluţa, Dincă Sorin, Zlatov Elena, Brutaru Marius au obţinut Marele Premiu la Festivalul Naţional de la Cumpăna şi Topalu.

Am dus cântecul popular şi peste graniţele ţării în multe turnee cu ansambluri „Brâuleţul”, „Rapsodia Mării” având dirijori pe maestrul Gh. Parnica şi pe colegul nostru Nelu Rădulescu. Am făcut turnee în Franţa, Germania, Italia şi Belgia.

Reporter: O bună perioadă de timp aţi cochetat cu radioul şi cu televiziunea? Cum caracterizaţi această etapă?

Elena Ionescu Cojocaru: Cred că este mai mult decât „o simplă cochetare”. Am lucrat intens la sute de emisiuni apreciate de public. Am avut continuitate alături de redactori importanţi: Mărioara Murărescu, Elize Stan, Marin Maria, Alexandru Fabian, Teodora Popescu. Am realizat imprimări radio şi electrorecord sub bagheta dirijorilor renumiţi: George Vancu, Ionel Budişteanu, Paraschiv Oprea, Andrei Grigoraş. Am colaborat cu Societatea Naţională de Radio Bucureşti. Primul meu LP „Dobroge, mândră grădină” apărut în 1986 a devenit genericul Festivalului de Folclor ce-i poartă numele directorului artistic Ovidiu Roşca.

Reporter: Aţi fondat în anul 2002 Festivalul folcloric „Fiii Dobrogei”, aflat în prezent la a III-a ediţie. De unde v-a venit ideea şi ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Elena Ionescu Cojocaru: Am dirijat 15 ani, în perioada 1982-1995, grupul vocal folcloric „Altiţe Dobrogene” al Sindicatului de învăţământ din Constanţa. Acest grup s-a impus prin emisiuni televizate, radio, înregistrări, fiind apreciat ca unul dintre grupurile folclorice cele mai bune din ţară. Au trecut mai târziu spre tinerii interpreţi, au vrut să-i sprijin şi să-i promovez, iar atunci am găsit cea mai bună cale prin Festivalul „Fiii Dobrogei”, 2002.

Reporter: Tot în palmaresul dumneavoastră se regăsesc colaborări artistice de succes, turnee în străinătate cu Ansamblul folcloric al Clubului elevilor din Constanţa, jurizări la Festivaluri de muzică populară de prestigiu? Ce împliniri pe plan profesional v-au adus?

Elena Ionescu Cojocaru: Toate aceste colaborări artistice mi-au demonstrat cât de valoros este cântecul, dansul, portul popular românesc. Fără aptitudini reale nu poţi face carieră muzicală didactică şi nici interpretativă. Aceste calităţi trebuie formate: studiu, muncă, repetiţii şi bineînţeles o serioasă pregătire de specialitate.

Am fost invitată în recital la festivaluri naţionale de folclor de prestigiu: „Dan Moisescu” – Topalu, „Dor de cântec românesc” – Cumpăna, „Maria Tănase” – Craiova, în 2007 sub bagheta maestrului Botgros, Festivalul naţional al cântecului şi dansului popular Mamaia 2006 în recital, tot sub bagheta maestrului Botgros, orchestra „Lăutarii” din Chişinău. De asemenea, am participat ca profesor-interpret în juriul multor festivaluri de muzică populară „Dan Moisescu” de la Topalu, Festivalul „Dor de cântec românesc” de la Cumpăna şi Concursul naţional de folclor organizat de TVR 2 Cultural, realizator doamna Niculina Merceanu, „Ora populară”.

Reporter: Există vreun loc în lume unde aţi dori să ajungeţi?

Elena Ionescu Cojocaru: Da, vreau să revin în satul natal – Moşneni, jud.Constanţa, în luna noiembrie cu spectacolul „Fiii Dobrogei se întorc acasă”.

Reporter: Care este cea mai mare realizare profesională?

Elena Ionescu Cojocaru: Sunt mai multe realizări, concretizate în patru albume de cântece populare: „Dunăre cale bătrână”, „M-am născut în Dobrogea”, „Dobroge, mândră grădină”, „Cântaţi, voi, moşnenii mei”. De asemenea, am realizate proiecte cultural-europene în Turcia – 2001, în Franţa – Montpellier – 2007, în Bulgaria- DRYANOVO, 2012 şi 2013.

Reporter: Când v-aţi propus să vă lansaţi CD-ul? Ce alte proiecte culturale sau muzicale aveţi în lucru pentru viitorul apropiat?

Elena Ionescu Cojocaru: Sper în realizarea unui CD-album de autor „Elena Ionescu Cojocaru şi Fiii Dobrogei” cât mai repede cu putinţă, pentru că materialul este gata. Sunt sprijinită în tot ceea ce mi-am propus de directorul Centrului Cultural Judeţean „Teodor T.Burada”, profesor Doina Voivozeanu, de Fundaţia „Fantasio”, de Fundaţia „Demnitatea Pontică” şi de alţi prieteni dragi care iubesc cântecul românesc adevărat.

N.B: Mulţumim profesoarei de muzică Elena Ionescu Cojocaru pentru interviul acordat.

[scrollGallery id=44]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Interviu cu profesorul de fizică Butuceanu Laurenţiu

30.09.2013

Pentru a vedea înregistrarea video accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=reARl0IVO4A&feature=youtu.be

Reputatul profesor de fizică, Butuceanu Laurenţiu, s-a născut pe 01 ianuarie 1942, în jud.Constanţa. În anul 1965, a absolvit cursurile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Chimie, secţia Fizică-Chimie şi, în acelaşi an, a fost repartizat la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”. După examenul de definitivare în învăţământ, în anul 1968, a fost transferat la Liceul Teoretic „Ovidius” Constanţa unde şi-a desfăşurat activitatea până în anul 2007, data pensionării.

De-a lungul carierei sale didactice, a fost solicitat şi a avut, printre altele, diferite resposabilităţi: şef de catedră, responsabil al comisiei metodice de fizică la Casa Corpului Didactic, profesor metodist la Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, îndrumător de practică pedagogică a studenţilor de la Facultatea de Fizică, Universitatea „Ovidius” Constanţa.

Activitatea de la catedră i-a fost apreciată prin calificativele date de conducerea Liceului Teoretic „Ovidius”, prin înmânarea plachetei omagiale cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la înfiinţarea liceului, prin diplomele simbolice oferite de elevii diferitelor clase la absolvirea liceului şi prin acordarea medaliei „Meritul pentru învăţământ”, clasa I, din partea Preşedintelui României.

Reporter: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de fizică? De mic aţi iubit fizica sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs?

Butuceanu Laurenţiu: Am luat contact de timpuriu cu munca didactică prin tatăl meu care a fost profesor de matematică. Prietenii de familie proveneau din acelaşi mediu şi discuţiile dintre ei se centrau pe probleme de învăţământ. Am văzut care sunt avantajele şi dezavantajele acestei profesii.

De mic, m-au atras activităţile practice şi, mai târziu, am înţeles necesitatea studierii fizicii pentru explicarea fenomenelor din natură. Am ales să studiez fizica şi chimia şi pentru a avea mai multe posibilităţi de practicare a diferitelor profesii, în cazul în care eşuam în învăţământ. Am verificat această alegere lucrând pentru scurtă vreme într-un laborator de chimie.

Reporter: Când şi unde v-aţi început cariera didactică?

Butuceanu Laurenţiu: Am absolvit actualul Colegiu Naţional „Mircea cel Bătrân” Constanţa, după care am urmat cursurile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Chimie, secţia Fizică-Chimie, pe care am absolvit-o în anul 1965. Celor cu dublă specializare, fizică şi chimie, la repartizarea guvernamentală li se ofereau locuri în industrie, laboratoare şi învăţământ. Am optat pentru învăţământ. În municipiul Constanţa nu a fost dată nicio catedră liberă la liceu. Având medie mare de absolvire puteam să obţin catedră în multe alte oraşe, dar am ales localitatea Mihail Kogălniceanu de unde puteam să fac naveta cea mai comodă. La Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” am activat trei ani unde am predat fizică şi chimie. După examenul de definitivare învăţământ, în anul 1968 am fost transferat la Liceul Teoretic „Ovidius” Constanţa, pe catedra de fizică, unde am avut post vacant. Aici mi-am desfăşurat activitatea până în anul 2007, data pensionării.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, ce decizie aţi lua? Aţi alege să fiţi tot profesor de fizică?

Butuceanu Laurenţiu: Am avut atâtea satisfacţii pregătind multe generaţii pentru carieră şi viaţă încât tot învăţământul l-aş alege, în ciuda faptului că astăzi, este o goană pentru realizarea materială şi mai puţin pentru cea spirituală.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Butuceanu Laurenţiu: Printre altele, notabilă este experienţa dobândită prin predarea la clasele speciale de fizică care au funcţionat în Liceul Teoretic „Ovidius”. Săptămânal erau programate cinci ore de predare-învăţare şi şase ore de practică – care se desfăşurau de multe ori în laboratoarele Facultăţii de Fizică din actuala Universitate „Ovidius” Constanţa. Nu am avut momente dificile, dar de tristeţe am avut, ca – practică în agricultură şi eşecul elevilor.

Reporter: Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care aţi fost profesor la un liceu de stat?

Butuceanu Laurenţiu: Cel mai mult îmi lipseşte simţul demnităţii pe care unii l-au întinat în aprecierile lor jignitoare. Au pierdut din vedere faptul că învăţământul a fost organizat pe două paliere: unul de elită – liceele teoretice şi cele vocaţionale şi altul de masă – liceele industriale şi şcolile profesionale.

Reporter: Cum se desfăşurau orele de fizică, la clasă, cu elevii dumneavoastră?

Butuceanu Laurenţiu: Orele cred că erau bine organizate oricum foarte dense, valorificându-se tot timpul alocat. Am căutat să stabilesc echilibrul cel mai bun între predarea activă, rezolvarea de probleme şi lucrările de laborator. Obiectivul principal a fost formarea gândirii logice.

Reporter: Sunteţi cunoscut în lumea fizicii drept un foarte bun teoretician. Cum comentaţi această afirmaţie?

Butuceanu Laurenţiu: M-a pasionat fizica aşa că m-am informat în permanenţă.

Reporter: Aţi participat cu elevii dumneavoastră la numeroase olimpiade şi concursuri naţionale. Ce rezultate au obţinut elevii coordonaţi de dumneavoastră?

Butuceanu Laurenţiu: În principal, m-a interesat realizarea unui înalt nivel de însuşire a cunoştinţelor în vederea admiterii la facultăţile de vârf. Unii elevi au fost dispuşi să munceasă suplimentar pentru concursurile şcolare. Sunt mulţi elevi care au obţinut premii la fazele judeţene şi unii au obţinut premii şi la fazele pe ţară, ca Toma Daniel, Cavache Angelo, Oprişan Gabriel şi alţii.

Reporter: Avându-se în vedere dotarea minimală a unui laborator de fizică, cât de greu îi este unui profesor să se descurce cu elevii, la ore, în privinţa dezvoltării deprinderilor practice?

Butuceanu Laurenţiu: Predarea fizicii ca ştiinţă experimentală în liceu nu poate fi concepută fără laborator. Pentru laboratoarele slab dotate nu este uşor dar cu muncă şi puţină imaginaţie se pot dezvolta multe deprinderi practice.

Reporter: Consideraţi că, în prezent, numărul orelor de fizică este suficient pentru pregătirea elevilor la clasă? Cum erau elevii de acum 10, 20 de ani, mai bine pregătiţi?

Butuceanu Laurenţiu: Programul elevilor este foarte încărcat, deci nu cred că se poate mări numărul orelor de fizică, dar se pot îmbunătăţi programele şi manualele.

Până la Revoluţia din decembrie era o altă cerinţă. Majoritatea elevilor urma studii superioare tehnice şi la examenele de treapta a doua Bacalaureat şi Admitere la facultăţi erau probe de fizică, deci elevii erau interesaţi să înveţe.

Reporter: Cum priviţi schimbările actuale din programa şcolară la disciplina fizică? De exemplu, reintroducerea capitolului de electrostatică la clasa a X-a?

Butuceanu Laurenţiu: Capitolul „Electrostatică” este „alfabetul” electromagnetismului. E de neînţeles cum de a fost scos din programa de liceu.

Reporter: În programa şcolară actuală nu sunt prevăzute ore pentru tehnicile de laborator? Credeţi că ar fi util reintroducerea acestor ore de practică? Cât de mult i-ar ajuta pe elevi în înţelegerea fenomenelor fizice întâlnite în viaţa de zi cu zi?

Butuceanu Laurenţiu: Cred că este bine ca, în clasa a IX-a, prin programă la trunchiul comun să se introducă sisteme de unităţi, reprezentarea datelor şi erori de măsurare necesare pentru toate capitolele fizicii, iar la fiecare capitol să se introducă metode şi mijloace de măsurare specifice. Astfel, elevul este învăţat cu rigoarea ştiinţifică şi utilizarea instrumentelor.

Reporter: Ce credeţi că v-a recomandat ca membru în Comisie pentru elaborarea şi redactarea subiectelor pentru olimpiadele şi concursurile şcolare?

Butuceanu Laurenţiu: Cred că la această întrebare ar răspunde mai bine colegii cu care am colaborat.

Reporter: De-a lungul anilor, v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Butuceanu Laurenţiu: Câteva nume pot menţiona aici, este vorba de: Negrescu Cristian, în prezent profesor la Universitatea „Politehnica” Bucureşti, Homentcovschi Laurenţiu- lector doctor Universitatea „Ovidius” Constanţa, Facultatea de Matematică, Anghel Cristina – director al Liceului Teoretic „Ovidius” Constanţa, Homentcovschi Cristina- profesor de matematică la Liceul Teoretic „Ovidius” Constanţa, Paşca Marius – informatician la Compania Google USA, Ivanov Vladimir – inginer, New York şi mulţi alţi elevi.

Reporter: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne-aţi putea spune în privinţa generaţiilor actuale? Observaţi schimbări radicale din punctul de vedere al mentalităţii şi disciplinei?

Butuceanu Laurenţiu: Sunt schimbări mari. S-a micşorat distanţa catedră-bancă, comunicarea este mai bună şi, totuşi, se cultivă respectul reciproc.

Reporter: Domnule profesor, sunteţi un model pentru mulţi profesori de fizică. Ne puteţi spune care a fost modelul sau modelele dvs?

Butuceanu Laurenţiu: Am avut multe modele. În primul rând, tatăl meu apoi, profesorul de fizică şi matematică prin şcolile prin care am trecut. Mi-i amintesc cu plăcere, în liceu  pe Ion Vodă, în facultate pe academicianul Eugen Angelescu, profesorul Arno Kahane  şi lector Ion Petre.

Reporter: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor dascăli sau celor care se pregătesc să urmeze o carieră în domeniul învăţământului?

Butuceanu Laurenţiu: Pentru a deveni un bun profesor, nu este suficientă doar pregătirea de specialitate şi metodică din facultate, trebuie o informare permanentă şi o proprie evaluare prin prisma rezultatelor obţinute. Un profesor bun se formează în primii cinci-şase ani de învăţământ. Dacă, după acest timp, constată că nu face cu pasiune activitatea didactică e bine să se îndrepte spre altceva.

N.B: Mulţumim profesorului de fizică, Butuceanu Laurenţiu, pentru interviul acordat.

[scrollGallery id=41]

Interviu cu profesorul de limba şi literatură română Vasile Coman

20.09.2013

Pentru a vedea înregistrarea video accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=YtIqLfSKj4A&feature=youtu.be

Renumitul profesor de limba şi literatură română, Vasile Coman, s-a născut pe 26 noiembrie 1946, în Timişoara. În anul 1970, a absolvit Institutul Pedagogic Constanţa, secţia filologie – limba şi literatura română, astăzi având denumirea de Universitatea „Ovidius”, Facultatea de Litere. În perioada 1970-1990, a fost profesor titular la Canlia, comuna Lipniţa din jud.Constanţa. Între anii 1990-2011, a predat la şcoala Nr. 1 „George Enescu” din Năvodari, iar din 2011 şi până în prezent  este profesor la Liceul Teoretic Educaţional Center „Cambridge School of Constanta”. În anul 2008, Guvernul României şi Ministerul Educaţiei Naţionale i-a înmânat Diploma de excelenţă pentru palmaresul realizat în domeniul educaţiei şi poziţia de excelenţă deţinută în galeria de olimpici ai şcolii româneşti.

De-a lungul carierei sale didactice a obţinut 13 premii naţionale la concursuri şi olimpiade şcolare, iar marele premiu l-a câştigat, în anul 2013, la Concursul internaţional de poezie „Europoesie et Terpsichore” la care au participat  reprezentanţi din 10 ţări. Motto-ul domniei sale este „Fiecare dintre noi, dascălii,  este un „Domnu` Trandafir” şi trebuie să avem grijă ceea ce lăsăm în urmă”.

Reporter: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de limba şi literatura română?

Vasile Coman: Provocarea mi-a făcut-o profesorul de limba şi literatura română, Victor Chocheş, la Canlia. Am iubit şi iubesc dintotdeauna limba română pentru că îmi place să vorbesc, să cânt, să glumesc în limba română. Fără limba română, poporul meu ar avea de suferit. Sunt conştient că am obligaţia să veghez permanent la vitalitatea ei, dar mai ales la corectitudinea rostirii ei. Dacă au existat şi alte dorinţe, tendinţe în drumul meu în viaţă, busola mi-a fost limba şi literatura română.

Reporter: Când şi unde v-aţi început cariera didactică?

Vasile Coman: Cariera didactică am început-o în satul meu Canlia, în anul 1970, când după repartiţia guvernamentală, am ajuns profesor dar şi director al şcolii unde am fost elev. Ce poate fi mai înălţător? Mi-am dat seama că am o misiune nobilă, dar dificilă pentru că trebuia să-mi formez proiecte şi o echipă, căci singur nu aş fi ajuns să am o mulţumire care astăzi mă înnobilează.

În perioada începutului carierei mele, absolvenţii fie profesori, fie ingineri, fie medici sau de alte specialităţi aveau obligaţia să rămână în localităţile unde au primit repartiţia altfel intrau sub incidenţa Legii 27 pe care am asemănat-o cu „legământul lui Mihai”. Este vorba despre o lege pe care marele voievod a aplicat-o, dar a pierdut încrederea ţăranului. Marile oraşe, inclusiv Constanţa, au fost declarate oraşe închise. Aşadar, acolo, am rămas până când porţile au fost deschise de Revoluţia decembristă.

În urma unui concurs am obţinut punctajul transferului şi titularizării la Şcoala Nr. 1 „George Enescu” din Năvodari, unde „am găsit piciorul de Paris” aşa cum a numit acest orăşel inspectorul general adjunct din anul 1990, Ion Băraru.

Astăzi, în 2013, se împlinesc 43 de ani de activitate didactică. Pentru unii, ar putea fi acest drum obositor şi compătimitor, dar pentru mine NU! Pentru că mă simt alături de copii şi colegi la fel de tânăr ca ei. Părul alb trădează vârsta fizică, dar faptele mele dovedite în orice clipă în relaţia cu elevii stabilesc vârsta spirituală – sunt încă tânăr. Aşa a fost căci, aici, într-un oraş cu populaţie tânără, am reuşit să recuperez timpul trecut şi iată-mă acum, la ora bilanţului, pe care aş vrea să o amân pentru altădată.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, ce decizie aţi lua? Aţi alege să fiţi tot profesor de limba şi literatura română?

Vasile Coman: Da, pentru că aşa este crezul meu. În această calitate de dascăl eu îmi pot etala şi alte calităţi. Sunt autodidact în muzică, dirijor de cor, de orchestră şcolară. Îmi pot coordona proiectele „Dobrogea-Cultură şi Civilizaţie”, „Spiritul lui Caragiale” şi, mai nou „Recuperarea, conservarea şi transmiterea tradiţiilor, datiniilor, obiceiurilor”.

Reporter: Aveţi un palmares impresionant de premii obţinute la olimpiade şi concursuri naţionale şi internaţionale. Care este secretul?

Vasile Coman: Secretul succesului îl cunoaştem cu toţii, dorinţa şi perseverenţa în muncă. Am dorit să fiu într-o permanentă competiţie cu mine însumi – mâine să fiu mai bun decât astăzi. Am creat un stil în a preda, în a consolida şi în a performa la etape superioare. Dacă în anul 1998, obţineam două menţiuni la etapa judeţeană pentru mine şi pentru şcoala în care activam, era ceva deosebit. În anul 2000, am primit două premii naţionale, la Olimpiada de Limba şi literatura Română şi la „Tinere Condeie”. Peste doi ani, am format o viitoare luptătoare călăuzită de spiritul învingătorului – Mădălina Grasu, cu care din clasa a V-a şi până în clasa a VIII-a inclusiv, am fost la finala Olimpiadei şcolare de limba şi literatura română obţinând premiul al III-lea, premiul I, medalia de aur, premiul „Vasile Pogor” acordat de Societatea „Junimea” şi „Dacia Literară” Iaşi. Apoi, am obţinut două premii II şi o menţiune pentru ca în acest an, în 2013 să obţin cu eleva, Smaranda Maria Bîrcă, Marele premiu la Concursul internaţional de creaţie poetică la care au participat 10 ţări francofone.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Vasile Coman: Experienţa pozitivă a activităţii mele este capacitatea de care nu mă dezic implicându-mă în tot ceea ce înseamnă responsabilitate didactică. Momentul dificil al vieţii mele de dascăl a fost acela când îmi doream evadarea din spaţiul în care eram încorsetat prin legea de care aminteam mai sus.

Reporter: Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care aţi fost profesor la o şcoală de stat?

Vasile Coman: Nu îmi lipseşte nimic, ba mai mult, am şansa ca originalitatea gândurilor, proiectelor mele să nu întâmpine oprelişti.

Reporter: Deşi sunteţi un om al scrisului nu sunteţi un om al hârtiilor… Cum comentaţi acest lucru?

Vasile Coman: De multe ori mi s-a demonstrat, fie din propria experienţă, fie din experienţa altora că „hârtiile” pot fi un factor de stres, un factor prefabricat, aşadar fals.

Reporter:  Sunteţi printre profesorii care aţi vrut să lăsaţi ceva în urma dumneavoastră. Numele profesorului Vasile Coman este legat şi de Festivalul de Teatru „Spiritul lui Caragiale”. De ce un festival dedicat lui I. L. Caragiale ?

Vasile Coman: Festival de teatru pentru că îmi place. Prin anul 1997, am făcut nişte cursuri de regie în teatru şi, de ce nu, actorie pentru că mi-a plăcut. Festivalul de teatru l-am iniţiat nu cu această titulatură, ci ca un moment sărbătoresc, o serbare şcolară în care noi, profesorii de limba şi literatura română să aducem acele colective de elevi care intră în spiritul personajului unei schiţe, a unei piese de teatru. În urma unei inspecţii la clasa a VI-a, domnul inspector Cileagă m-a felicitat, i-a felicitat şi pe copii pentru că lecţia de literatură – caracterizarea personajului principal din schiţa „D-l Goe” s-a desfăşurat foarte bine, dar „n-au râs copiii”. Trei ani am reflectat asupra acestei afirmaţii şi am avut revelaţia că oricare creaţie literară, fie schiţă, fie piesă de teatru semnată de marele Caragiale trebuie să aducă zâmbetul, buna dispoziţie pe faţa şi în sufletul cititorului-spectatorului. Aşa s-a născut Festivalul de Teatru „Spiritul lui Caragiale”.

Reporter:  Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru istorie?

Vasile Coman: Din anul 1953, când copil fiind, lângă profesorul Petre Diaconu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, am înţeles glasul pietrei din zidurile cetăţii Păcuiul lui Soare. Ţărmul Dunării, la gura Canliei, era plin de cioburi şi împreună cu elevii mei am început să refacem istoria pierdută prin aceste cioburi. Aşa s-a născut ideea de a face un muzeu şcolar, sătesc pe care l-am deschis în prezenţa unor oameni de cultură: Adrian Rădulescu, Petre Diaconu.

Reporter: De-a lungul anilor v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Vasile Coman: Nu-mi este greu să spun câteva nume şi sigur dacă le-aş spune nu aş supăra pe cineva pentru că în lecţia mea de viaţă predată copiilor invidia nu-şi are locul şi, totuşi, merită să spun numele câtorva elevi: Florentina Deceanu, Mădălina Grasu, Maria Enache, Adrian Bărăgan, Cozmin Andrei şi mulţi alţii.

Reporter: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne-aţi putea spune în privinţa generaţiilor actuale? Observaţi schimbări radicale din punctul de vedere al mentalităţii şi disciplinei?

Vasile Coman: Nu observ nicio diferenţă între generaţii pentru că nu lipseşte mâna de maestru care cheamă spre sine prietenia, colaborarea copiilor.

Reporter: Credeţi că este nevoie în spaţiul literar de arbitrajul criticilor, acum când oricine are blog şi poate să-şi dea cu părerea?

Vasile Coman: Da, cu condiţia să îi fie recunoscută calitatea de critic a celui care se încumetă să abordeze textul literar. Aşa cum am mai spus-o pe un post de televiziune, textul literar nu este o glumă chiar dacă el este o comedie, pentru că în spatele cuvântului scris, enunţului conceput în laboratorul minţii creatorului se află mesajul pe care nu-l descoperă oricine.

Reporter: La ora actuală, televizorul şi internetul câştigă teren în defavoarea cărţilor? Cum pot câştiga profesorii lupta cu tehnologia?

Vasile Coman: Dacă un profesor pierde în lupta cu tehnologia înseamnă că nu a înţeles care îi este locul în această competiţie. Tehnologia creează instrumentele prin care maestrul dirijează corul. Aşadar, internetul şi televiziunea sunt precum manualele şcolare mijloace instrumentale didactice.

Reporter: În România, tirajul mediu pentru o carte este de 1.500 de exemplare. În Ungaria e în jur de 8.000. E cineva „vinovat“ de situaţia aceasta? Cititorul, lipsa lui sau scriitorul?

Vasile Coman: Sigur că este „vinovat” cineva, dar în niciun caz scriitorul. Sigur cel care îl reprezintă pe scriitor – editura şi piaţa de desfacere – care nu găseşte acele mijloace atractive care să se adreseze cititorului.

Reporter: Credeţi în implicarea intelectualului în politică?

Vasile Coman: Menirea intelectualului este o politică, depinde ce înţelegem prin politică pentru că dacă doar sensul restrictiv, cel care se regăseşte în actul administrativ, este înţeles că atunci este o greşeală. Marii învăţaţi, marii oratori au fost intelectuali nu scursoarea societăţilor din care proveneau.

Reporter: Dacă aţi fi ministru al Educaţiei ce aţi face pentru a îmbunătăţi sistemul de învăţământ actual?

Vasile Coman: Să ştiţi că m-am gândit nu o dată la acest act, dar nu a fost o dorinţă, ci în retorica ce aş face-o găsesc acele pârghii prin care învăţământul românesc trebuie să-şi redobândească locul prin recuperare, dar şi prin racordare la noul planetar. Aşadar tradiţia şi noutatea trebuie să fie un proiect aflat în mâna unor valoroşi profesionişti, dar nu birocraţi, ci practicieni.

Reporter: Domnule profesor, sunteţi un model pentru mulţi profesori de limba şi literatura română. Ne puteţi spune care a fost modelul sau modelele dvs?

Vasile Coman: Am amintit şi mai devreme profesori din gimnaziu şi din timpul facultăţii, Victor Cocheş şi Cornel Regma, care în expunerile lor nu au adus oboseala, plictiseala auditoriului.

Reporter: Ce le-aţi sugera profesorilor de limba şi literatura română din noua generaţie?

Vasile Coman: Aşa cum am aplicat în activitatea mea principiul ce m-a călăuzit şi mă călăuzeşte – mâine să fiu mai bun decât astăzi, poate fi mai mult decât sfatul meu pentru că ignorarea insucceselor de la orele de curs atrage după sine o mare de dezamăgire şi aceasta se numeşte neputinţa izbândirii în demersul didactic.

 N.B: Mulţumim profesorului de limba şi literatura română, Vasile Coman, pentru interviul acordat.

 [scrollGallery id=38]

 

 

 

 

Interviu cu profesorul de educaţie fizică şi sport Muşat Radu Soare

11.09.2013

Pentru a vedea înregistrarea video accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=DH1K6VkKeOM

Profesorul de educaţie fizică şi sport, Muşat Radu Soare, s-a născut pe 24 august 1942, în localitatea Plopeni, judeţul Constanţa. A absolvit Institutul de Cultură Fizică, Bucureşti 1964, şi în acelaşi an, a fost repartizat la Liceul Năvodari, iar în septembrie 1966 a fost transferat la cerere la Liceul „Economic” din Constanţa. Gradele didactice le-a obţinut în următorii ani: în anul 1967- definitivatul, în anul 1972- gradul al II-lea şi în anul 1980 – gradul I. Între 1966-1969, a lucrat, cu jumătate de normă, la Clubul Sportiv „Farul” din Constanţa, secţie gimnastică-fete. În 1974, a fost numit director adjunct la Clubul Sportiv Şcolar Nr. 2 Constanţa, urmând ca în 1980 să fie transferat la cerere la Şcoala Nr. 35 din Constanţa. În anul 1988, din cauza reducerii activităţii, a fost transferat la Şcoala Nr. 29 din Constanţa. În acelaşi an, a primit titlul de Profesor Evidenţiat din partea Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, în cadrul Ordonanţei 7610. În perioada 1990-1999, a deţinut funcţia de director adjunct la Şcoala Nr. 29 din Constanţa, desfăşurând o intensă activitate metodică şi administrativă, iar între 1999-2005, data pensionării, a fost desemnat Şef de catedră. În 1992, a îndrumat practica pedagogică a studenţilor din anul al III-lea al IEFS Constanţa. În 2006 a primit premiul „Emilia Nicodin” pentru lecţie deschisă filmată în cadrul activităţii didactice metodice.

Reporter: Viaţa dumneavoastră a fost indisolubil legată de sport. Ce v-a determinat să deveniţi profesor de educaţie fizică şi sport?

Muşat Radu Soare: Nu m-am gândit niciodată că o să trebuiască să învăţ pe alţii. Îmi plăcea să lucrez eu, personal din toate sporturile câte ceva. Aşezat în faţa copiilor a trebuit să îmi selecţionez mijloacele, metodele prin care să-i pot face şi pe ei să înveţe mai uşor mişcările propuse. Încă de la începuturi am avut grijă de toţi copiii. De regulă, la disciplina educaţie fizică şi sport, cei mai dotaţi sunt cei daţi la o parte ori uitaţi, tocmai de aceea, mi-am îndreptat atenţia către aceşti elevi formând grupuri de lucru care aveau program diferenţiat, în aşa fel încât, toţi copiii să ajungă să-şi formeze deprinderile puse în lucru. Cele mai mari premii pentru mine au fost mărturisirile unor copii care nu au crezut niciodată că sunt în stare să execute asemenea mişcări. Am fost fericit că i-am făcut să descopere în ei capacităţi de care nu se credeau în stare.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, aţi lua exact aceleaşi decizii de până acum? Aţi alege să fiţi tot profesor de educaţie fizică şi sport?

Muşat Radu Soare: Poate că da, doar că viaţa actuală se desfăşoară după alţi parametri.

Reporter: Când v-aţi început cariera didactică?

Muşat Radu Soare: În anul 1964, în octombrie, prin repartiţie ministerială, am început activitatea didactică în Năvodari. Baza materială şi sfaturile inspectorului de specialitate de atunci m-au ajutat să mă înscriu pe un drum fericit în ceea ce priveşte activitatea la catedră. Am realizat acolo o serie de activităţi extraşcolare bine apreciate, cum ar fi o echipă de atletism şi o trupă de dansuri populare dobrogene. În 1966, la cerere, m-am transferat la Liceul „Economic” din Constanţa, nou înfiinţat. Aici am avut o activitate fructuoasă, în scurt timp, devenind candidat pe locul I, la municipiu şi judeţ, la handbal băieţi şi fete. Totodată, participând la tot felul de activităţi sportive propuse de Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, am primit din partea unităţii şcolare o diplomă pentru cea mai bună activitate sportivă de masă. Între 1966-1969, am lucrat cu jumătate de normă, la Clubul Sportiv „Farul” din Constanţa, secţie gimnastică – fete. Aici am obţinut locul al III-lea pe ţară, la echipa de fete, iar 2-3 sportive au fost chemate, mai departe, la Lotul Naţional.

În 1974, am fost numit director adjunct la Clubul Sportiv Şcolar Nr. 2 din Constanţa. Întrucât Clubul nu avea secţie pe specializarea mea, la înţelegere cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, mi-am efectuat obligaţia de catedră tot la Liceul „Economic”. Iniţial, în Clubul Sportiv Şcolar Nr. 2, am avut sarcini, în domeniul metodic, pentru ca mai târziu, în 1976, prin plecarea directorului Patrichi Gigel în Maroc, să răspund de întreaga activitate a şcolii. Au fost ani de muncă, dar şi de satisfacţie profesională. În acest sens, am inaugurat un cămin de 216 locuri destinat sportivilor noştri de performanţă, de altfel, unicul în ţară cu destinaţie Clubul Sportiv Şcolar. De asemenea, cu ajutorul Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa am făcut unele ameliorări de spaţii îmbunătăţind condiţiile de viaţă ale sportivilor căminişti. Graţie bunei selecţii de cadre didactice realizată de directorul Patrichi Gigel, la demararea activităţii Clubului, ani la rând, CSS Nr.2 s-a înscris printre cele mai bune cluburi sportive din ţară, prin rezultatele de excepţie obţinute la toate secţiile pe ramuri de sport.

În anul 1980, la cerere, am trecut în reţeaua şcolară şi am ocupat post la Şcoala Nr. 35 din Tomis Nord, în apropierea casei. Şi această şcoală, din păcate, nu avea sală de sport. Cu toate acestea, aici, am desfăşurat o bogată activitate sportivă de masă organizând concursuri atletice în parcul Tăbăcăriei şi întreceri la handbal băieţi şi fete, în curtea şcolii. Tot, în perioada aceasta, am început să lucrez şi baschet, evidenţiindu-se echipe de fete. Pentru întreaga activitate depusă, şi ca metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa, am primit în 1988, titlul de „Profesor Evidenţiat” acordat de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. În 1988, prin reducerea de activitate, m-am transferat la Şcoala Gimnazială Nr. 29 unde am avut pentru prima dată sală de educaţie fizică şi sport.

Reporter: Cum aţi ajuns să predaţi la Şcoala Gimnazială Nr.29 „Mihai Viteazu” din Constanţa? O parte din profesorii de educaţie fizică şi sport identifică Şcoala Gimnazială Nr.29 „Mihai Viteazu” cu profesorul Muşat Radu Soare. Dumneavoastră vă identificaţi cu această şcoală sau cu disciplina pe care aţi predat-o?

Muşat Radu Soare: Stimulat de baza materială am făcut tot felul de experimente, mai ales în domeniul organizării exersării în aşa fel încât să cresc şi interesul copiilor şi densitatea motrică în educaţia fizică. Dintodeauna am fost preocupat de abordarea diferenţiată formând, astfel, grupe valorice aproape în fiecare oră, aşa încât fiecare copil s-a putut bucura de o atenţie deosebită pentru realizarea programului impus. Am premiat întotdeauna pe copiii receptivi şi dornici să-şi însuşească programul propus. Cu toate că lucrasem mai mult handbal, tradiţia şcolii şi baza materială (şase panouri de baschet în interiorul sălii de sport şi şase panouri pe terenul de sport) m-au determinat să insist pe jocul de baschet. După câţiva ani de lucru şi de perfecţionare a unei strategii proprii şcolii, am început să obţinem rezultate bune şi foarte bune în competiţiile şcolare la baschet ajungând să ne calificăm de trei ori la faza pe ţară, de două ori ocupând locul V din opt echipe şi o dată neparticipând, nu din vina noastră. În paralel, şcoala a cunoscut o efervescentă activitate sportivă de masă în care au fost cuprinşi toţi elevii începând din clasa a II-a, sub conducerea mea. Am găsit mijloace să premiem peste 250 de copii, în fiecare an, la această activitate. Sunt bucuros că o serie de copii au îmbrăţişat meseria, chiar şi de la Liceul „Economic” am avut absolvenţi care au ales să-şi continue studiile la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport.

Reporter: Tot la Şcoala Gimnazială Nr.29, în perioada 1990-1999, aţi ocupat funcţia de director adjunct. Cum caracterizaţi această perioadă?

Muşat Radu Soare: A reprezentat atât o perioadă dificilă, cât şi una frumoasă. Şcoala Nr. 29 „Mihai Viteazu” din Constanţa care a avut dintotdeauna o anumită „ţinută” a continuat să desfăşoare o activitate didactică deosebită şi unanim recunoscută. O serie de cadre didactice din şcoală au fost solicitate de Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa de a face propuneri pentru noile programe impuse de reforme. Toate brigăzile ministeriale care ne-au vizitat, la acea vreme, au avut numai cuvinte de laudă la adresa activităţilor urmărite în Şcoala Nr.29. La nivelul învăţătoarelor s-a produs un schimb de generaţii aproape în grup, eşalonul tânăr arătând disponibilitate la nou şi valoare. În şcoală, m-am preocupat de activitatea metodică a claselor I-IV. A fost o perioadă foarte bună pentru că am iniţiat şi foarte multe competiţii sportive. Eram tot timpul prezent la şcoală şi mă implicam în toate activităţile care necesitau prezenţa unui director.

Reporter: Mai târziu, în perioada 1999-2005, aţi fost desemnat şef de catedră la Şcoala Nr.  29. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi şef de catedră?

Muşat Radu Soare: A fost o experienţă nouă şi utilă pentru că, de data aceasta, catedra era formată din educaţie fizică, muzică şi desen. Am găsit noi căi de realizare a interdisciplinarităţii. Am colaborat cu desenul să ne facă diplome, grafice, panouri pentru popularizarea rezultatelor. Cu muzica ne-a sprijinit domnul profesor  Niculescu Paul, în realizarea unor dansuri sportive gen rap, în cadrul spectacolelor în care mă implicam. Tot ceea ce se întâmpla atunci era fascinant pentru mine şi pentru elevii mei.

Reporter: O perioadă bună de timp din 1973 şi până în 2005 aţi fost metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean Constanţa? Cât de mult a contribuit acest lucru în cariera dumneavostră didactică?

Muşat Radu Soare: În primul rând, am învăţat să privesc, să discern şi să formulez o serie de sugestii utile celui inspectat. Totdeauna am ţinut mult să clarific împreună cu candidatul o serie de aspecte ale lucrului cu copiii care să-l ajute pe cel inspectat să înţeleagă cât mai bine, cum ar fi unele lipsuri şi căile prin care îşi poate remedia activitatea. Totdeauna am găsit şi părţi bune pe care le-am evidenţiat sporindu-i astfel candidatului încrederea în posibilităţile proprii. La solicitarea ISJ, am participat şi la organizarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante. În anul 1996, am fost moderator împreună cu profesorul Badea Petre la „Colocviile didactice constănţene”.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Muşat Radu Soare: Pozitive au fost multe, în primul rând reuşitele unor copii în realizarea unor deprinderi motrice cărora li se păreau inabordabile. Momente dificile au apărut, după cum e şi firesc, în educaţie fizică puţine şi numesc aici accidentele. Nu au fost accidente de proporţii dar o entorsă, o căzătură nefericită au existat cu toate măsurile de precauţie pe care le-am luat. Necazul a fost cu atât mai mare cu cât preocuparea mea în eliminarea surselor de accident a fost una permanentă.

Reporter: De-a lungul anilor v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Muşat Radu Soare: Mi-e greu să dau nume dar pot spune că am avut câteva fete şi băieţi care au îmbrăţişat cariera de profesor de educaţie fizică şi sport. De asemenea, mi-au fost elevi şi o serie de sportivi din diferite ramuri sportive.

Reporter: Cunoaştem faptul că, în activitatea dvs didactică, aţi colaborat şi cu Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Muşat Radu Soare: Ani de zile am colaborat cu Institutul la activitatea aceasta şi sper ca studenţii care au vrut să înveţe ceva să fi găsit în sfaturile mele ce era mai bun. A fost, în acelaşi timp, o provocare la autoperfecţionare şi a fost şi o dezamăgire întâlnind o serie de tineri neserioşi sau debusolaţi care, în niciun caz, nu ar fi trebuit să urmeze această cale. În mare, activitatea comună cu cadrele didactice de la Institut m-a ajutat să-mi cristalizez nişte idei în legătură cu noile direcţii ale şcolii.

Reporter: Există vreun concurs sau vreo competiţie sportivă şcolară la care să nu fi participat alături de elevii dvs?

Muşat Radu Soare: Ca să ai rezultate bune şi chiar foarte bune îţi trebuie multă muncă şi răbdare. Şi aşa cum am zis înainte îmi făcusem deja un sistem. Luam elevi de clasa a IV-a pe care îi iniţiam şi pe care îi mai chemam şi în vacanţă fără obligativitate doar  pe cei care erau în oraş. Începând din clasa a V-a făceam pregătire cu elevii cel puţin o dată pe săptămână împreună cu cei de clasa a VI-a, iar cei de clasa a VI-a participau şi la antrenamentul celor mari. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Ani de zile am câştigat la municipiu, la fete mai ales, la competiţia judeţeană şi la trei competiţii zonale ajungând la finala pe ţară. Cupa Consiliului Judeţean, de la înfiinţare, primele trei ediţii le-am câştigat noi. La băieţi am câştigat Cupa, în 2010, când am activat benevol. O competiţie la care am avut speranţe mari în calificarea la finala pe ţară s-a terminat cu ocuparea locului al II-lea întrucât în meciul direct cu Tulcea, arbitrii toţi din Tulcea au decis jocul după bunul plac. Echipa putea câştiga în anul acela titlul naţional. Am regretat enorm ratarea participării la finală întrucât echipa avea alură de campioană naţională. Începând cu anul 2003, echipa de baschet fete a câştigat invariabil locul I.

Reporter: Gimnastica şi baschetul ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Muşat Radu Soare: Gimnastica a reprezentat sportul care m-a ajutat să ajut profesori de educaţie fizică, iar baschetul mi-a arătat că pot să fac şi altceva în afară de gimnastică ca, de altfel, şi handbalul cu ani de zile în urmă.

Reporter: În baza căror criterii obişnuiaţi să vă selectaţi elevii pentru concursurile sportive?

Muşat Radu Soare: În primul rând după ceea ce arătau ei în orele de educaţie fizică şi sport dar şi după calităţile moral-volitive.

Reporter: Cum credeţi că ar trebui abordată ora de educaţie fizică în contextul actual? O altă formă, o altă programă, un număr suplimentar de ore?

Muşat Radu Soare: Aş fi pentru un număr suplimentar de ore. Întrucât foarte mulţi copii sunt amotrici, adinamici sau obezi, ar trebui lucrat chiar foarte mult analitic găsind mijloace atractive. Din nou revin la organizarea exersării care poate ajuta foarte mult la îmbogăţirea bagajului motric care însă, nu trebuie să devină plictisitoare sau şablonizată. La clasele mici să se insiste pe executarea foarte corectă a exerciţiilor pentru formarea unei ţinute corecte, să se acţioneze pentru dezvoltarea controlului segmentar periferic a lateralităţii a echilibrului şi a orientării spaţiale. Să se insiste pe formarea aşa-ziselor deprinderi motrice de bază (ele acum trebuiesc învăţate). Să se insiste pe dezvoltarea unui bagaj motric cât mai variat folosindu-se parcursurile aplicative corect gândite metodic în funcţie de scopul urmărit. La liceu să se acorde o atenţie deosebită pentru continuarea dezvoltării calităţilor motrice.

Reporter: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne-aţi putea spune în privinţa generaţiilor actuale? Observaţi schimbări radicale din punctul de vedere al mentalităţii şi  disciplinei?

Muşat Radu Soare: Relaţia trebuie să se bazeze pe spiritul de colaborare în care profesorul să aibă rolul conducător al activităţii. Elevii trebuie convinşi, din aproape în aproape, ca această activitate să se poată desfăşura în siguranţă numai cu o foarte bună organizare şi disciplină a exersării. Sunt convins că se poate face cu puţin efort.

Reporter: Plecând de la premisa că sunteţi un model pentru mulţi profesori de educaţie fizică, ne puteţi spune care a fost modelul dvs?

Muşat Radu Soare: E adevărat că am avut un model pe care l-am văzut la câteva ore de sport. Se chema profesorul Tibacu de la Bucureşti care era un mare profesor şi un mare regizor. Copil fiind am asistat la orele profesorului Ion Ciocan, fost profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân” care îşi desfăşura activitatea concomitent cu clasa în care eram eu, în sala de educaţie fizică a Liceului „Mihai Eminescu” (unde şi Liceul „Mircea cel Bătrân” şi-a desfăşurat activitatea până în 1958).

Reporter: Cu ce distincţii aţi fost onorat de-a lungul timpului?

Muşat Radu Soare: În 1988 am primit titlul de „Profesor Evidenţiat” din partea Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, iar în 2006 am primit premiul „Emilia Nicodin” pentru lecţie deschisă filmată în cadrul activităţii didactice metodice. În 2007, la bilanţul activităţii sportive a judeţului Constanţa pentru anul 2006, Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Constanţa a premiat o serie de profesori printre care şi pe mine.

Reporter: După atâţia ani dedicaţi sportului şi educaţiei fizice cum faceţi faţă statutului de pensionar. Mai practicaţi activităţi fizice?

Muşat Radu Soare: Da, fac cu plăcere, în primul rând mersul pe jos de la 5 km. în sus zilnic şi alte exerciţii care nu îmi provoacă dureri în coloană.

Reporter: Ce le-aţi sugera profesorilor de educaţie fizică din noua generaţie?

Muşat Radu Soare: Le-aş sugera să ştie cât mai multe despre posibilităţile copiilor cu care lucrează şi, de aici, să-şi construiască cu grijă, pe viitor, modalităţile şi strategiile de acţionare.

N.B: Mulţumim profesorului de educaţie fizică şi sport, Muşat Radu Soare, pentru interviul acordat.

[scrollGallery id=34]

Interviu cu profesorul de limba latină Constantin Daba

2.09.2013

Pentru a vedea înregistrarea video accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=t99JpJbwcfU

Reputatul profesor de limba latină, Constantin Daba, s-a născut pe 26 octombrie 1942, în comuna Zegaia, jud. Mehedinţi. Între 1960-1965, a absolvit Universitatea „Bucureşti”, Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, urmând apoi, între 1970 -1975, cursurile Facultăţii de Istorie din cadrul aceleiaşi Universităţi obţinând licenţa în limbi clasice cu media 9,50 şi în istorie cu media 10. Din 1965 şi până în 1977 a fost, pe rând, profesor de limba latină la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, la Liceul Nr. 4 şi, respectiv,  la Liceul Nr. 5 din Constanţa. Din 1977 şi până în 1990 a fost profesor de istorie la Liceul Industrial Nr.4 din Constanţa. În perioada 1990-2006 a predat limba latină la Liceul Teoretic „George Călinescu” din Constanţa unde a asigurat şi un management eficient. Din 2006 şi până în prezent este profesor de limba latină la Liceul Internaţional de Informatică din Constanţa.

Read more…