Interviu cu profesorul de limba şi literatură română Vasile Coman

20.09.2013

Pentru a vedea înregistrarea video accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=YtIqLfSKj4A&feature=youtu.be

Renumitul profesor de limba şi literatură română, Vasile Coman, s-a născut pe 26 noiembrie 1946, în Timişoara. În anul 1970, a absolvit Institutul Pedagogic Constanţa, secţia filologie – limba şi literatura română, astăzi având denumirea de Universitatea „Ovidius”, Facultatea de Litere. În perioada 1970-1990, a fost profesor titular la Canlia, comuna Lipniţa din jud.Constanţa. Între anii 1990-2011, a predat la şcoala Nr. 1 „George Enescu” din Năvodari, iar din 2011 şi până în prezent  este profesor la Liceul Teoretic Educaţional Center „Cambridge School of Constanta”. În anul 2008, Guvernul României şi Ministerul Educaţiei Naţionale i-a înmânat Diploma de excelenţă pentru palmaresul realizat în domeniul educaţiei şi poziţia de excelenţă deţinută în galeria de olimpici ai şcolii româneşti.

De-a lungul carierei sale didactice a obţinut 13 premii naţionale la concursuri şi olimpiade şcolare, iar marele premiu l-a câştigat, în anul 2013, la Concursul internaţional de poezie „Europoesie et Terpsichore” la care au participat  reprezentanţi din 10 ţări. Motto-ul domniei sale este „Fiecare dintre noi, dascălii,  este un „Domnu` Trandafir” şi trebuie să avem grijă ceea ce lăsăm în urmă”.

Reporter: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de limba şi literatura română?

Vasile Coman: Provocarea mi-a făcut-o profesorul de limba şi literatura română, Victor Chocheş, la Canlia. Am iubit şi iubesc dintotdeauna limba română pentru că îmi place să vorbesc, să cânt, să glumesc în limba română. Fără limba română, poporul meu ar avea de suferit. Sunt conştient că am obligaţia să veghez permanent la vitalitatea ei, dar mai ales la corectitudinea rostirii ei. Dacă au existat şi alte dorinţe, tendinţe în drumul meu în viaţă, busola mi-a fost limba şi literatura română.

Reporter: Când şi unde v-aţi început cariera didactică?

Vasile Coman: Cariera didactică am început-o în satul meu Canlia, în anul 1970, când după repartiţia guvernamentală, am ajuns profesor dar şi director al şcolii unde am fost elev. Ce poate fi mai înălţător? Mi-am dat seama că am o misiune nobilă, dar dificilă pentru că trebuia să-mi formez proiecte şi o echipă, căci singur nu aş fi ajuns să am o mulţumire care astăzi mă înnobilează.

În perioada începutului carierei mele, absolvenţii fie profesori, fie ingineri, fie medici sau de alte specialităţi aveau obligaţia să rămână în localităţile unde au primit repartiţia altfel intrau sub incidenţa Legii 27 pe care am asemănat-o cu „legământul lui Mihai”. Este vorba despre o lege pe care marele voievod a aplicat-o, dar a pierdut încrederea ţăranului. Marile oraşe, inclusiv Constanţa, au fost declarate oraşe închise. Aşadar, acolo, am rămas până când porţile au fost deschise de Revoluţia decembristă.

În urma unui concurs am obţinut punctajul transferului şi titularizării la Şcoala Nr. 1 „George Enescu” din Năvodari, unde „am găsit piciorul de Paris” aşa cum a numit acest orăşel inspectorul general adjunct din anul 1990, Ion Băraru.

Astăzi, în 2013, se împlinesc 43 de ani de activitate didactică. Pentru unii, ar putea fi acest drum obositor şi compătimitor, dar pentru mine NU! Pentru că mă simt alături de copii şi colegi la fel de tânăr ca ei. Părul alb trădează vârsta fizică, dar faptele mele dovedite în orice clipă în relaţia cu elevii stabilesc vârsta spirituală – sunt încă tânăr. Aşa a fost căci, aici, într-un oraş cu populaţie tânără, am reuşit să recuperez timpul trecut şi iată-mă acum, la ora bilanţului, pe care aş vrea să o amân pentru altădată.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, ce decizie aţi lua? Aţi alege să fiţi tot profesor de limba şi literatura română?

Vasile Coman: Da, pentru că aşa este crezul meu. În această calitate de dascăl eu îmi pot etala şi alte calităţi. Sunt autodidact în muzică, dirijor de cor, de orchestră şcolară. Îmi pot coordona proiectele „Dobrogea-Cultură şi Civilizaţie”, „Spiritul lui Caragiale” şi, mai nou „Recuperarea, conservarea şi transmiterea tradiţiilor, datiniilor, obiceiurilor”.

Reporter: Aveţi un palmares impresionant de premii obţinute la olimpiade şi concursuri naţionale şi internaţionale. Care este secretul?

Vasile Coman: Secretul succesului îl cunoaştem cu toţii, dorinţa şi perseverenţa în muncă. Am dorit să fiu într-o permanentă competiţie cu mine însumi – mâine să fiu mai bun decât astăzi. Am creat un stil în a preda, în a consolida şi în a performa la etape superioare. Dacă în anul 1998, obţineam două menţiuni la etapa judeţeană pentru mine şi pentru şcoala în care activam, era ceva deosebit. În anul 2000, am primit două premii naţionale, la Olimpiada de Limba şi literatura Română şi la „Tinere Condeie”. Peste doi ani, am format o viitoare luptătoare călăuzită de spiritul învingătorului – Mădălina Grasu, cu care din clasa a V-a şi până în clasa a VIII-a inclusiv, am fost la finala Olimpiadei şcolare de limba şi literatura română obţinând premiul al III-lea, premiul I, medalia de aur, premiul „Vasile Pogor” acordat de Societatea „Junimea” şi „Dacia Literară” Iaşi. Apoi, am obţinut două premii II şi o menţiune pentru ca în acest an, în 2013 să obţin cu eleva, Smaranda Maria Bîrcă, Marele premiu la Concursul internaţional de creaţie poetică la care au participat 10 ţări francofone.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Vasile Coman: Experienţa pozitivă a activităţii mele este capacitatea de care nu mă dezic implicându-mă în tot ceea ce înseamnă responsabilitate didactică. Momentul dificil al vieţii mele de dascăl a fost acela când îmi doream evadarea din spaţiul în care eram încorsetat prin legea de care aminteam mai sus.

Reporter: Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care aţi fost profesor la o şcoală de stat?

Vasile Coman: Nu îmi lipseşte nimic, ba mai mult, am şansa ca originalitatea gândurilor, proiectelor mele să nu întâmpine oprelişti.

Reporter: Deşi sunteţi un om al scrisului nu sunteţi un om al hârtiilor… Cum comentaţi acest lucru?

Vasile Coman: De multe ori mi s-a demonstrat, fie din propria experienţă, fie din experienţa altora că „hârtiile” pot fi un factor de stres, un factor prefabricat, aşadar fals.

Reporter:  Sunteţi printre profesorii care aţi vrut să lăsaţi ceva în urma dumneavoastră. Numele profesorului Vasile Coman este legat şi de Festivalul de Teatru „Spiritul lui Caragiale”. De ce un festival dedicat lui I. L. Caragiale ?

Vasile Coman: Festival de teatru pentru că îmi place. Prin anul 1997, am făcut nişte cursuri de regie în teatru şi, de ce nu, actorie pentru că mi-a plăcut. Festivalul de teatru l-am iniţiat nu cu această titulatură, ci ca un moment sărbătoresc, o serbare şcolară în care noi, profesorii de limba şi literatura română să aducem acele colective de elevi care intră în spiritul personajului unei schiţe, a unei piese de teatru. În urma unei inspecţii la clasa a VI-a, domnul inspector Cileagă m-a felicitat, i-a felicitat şi pe copii pentru că lecţia de literatură – caracterizarea personajului principal din schiţa „D-l Goe” s-a desfăşurat foarte bine, dar „n-au râs copiii”. Trei ani am reflectat asupra acestei afirmaţii şi am avut revelaţia că oricare creaţie literară, fie schiţă, fie piesă de teatru semnată de marele Caragiale trebuie să aducă zâmbetul, buna dispoziţie pe faţa şi în sufletul cititorului-spectatorului. Aşa s-a născut Festivalul de Teatru „Spiritul lui Caragiale”.

Reporter:  Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru istorie?

Vasile Coman: Din anul 1953, când copil fiind, lângă profesorul Petre Diaconu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, am înţeles glasul pietrei din zidurile cetăţii Păcuiul lui Soare. Ţărmul Dunării, la gura Canliei, era plin de cioburi şi împreună cu elevii mei am început să refacem istoria pierdută prin aceste cioburi. Aşa s-a născut ideea de a face un muzeu şcolar, sătesc pe care l-am deschis în prezenţa unor oameni de cultură: Adrian Rădulescu, Petre Diaconu.

Reporter: De-a lungul anilor v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Vasile Coman: Nu-mi este greu să spun câteva nume şi sigur dacă le-aş spune nu aş supăra pe cineva pentru că în lecţia mea de viaţă predată copiilor invidia nu-şi are locul şi, totuşi, merită să spun numele câtorva elevi: Florentina Deceanu, Mădălina Grasu, Maria Enache, Adrian Bărăgan, Cozmin Andrei şi mulţi alţii.

Reporter: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne-aţi putea spune în privinţa generaţiilor actuale? Observaţi schimbări radicale din punctul de vedere al mentalităţii şi disciplinei?

Vasile Coman: Nu observ nicio diferenţă între generaţii pentru că nu lipseşte mâna de maestru care cheamă spre sine prietenia, colaborarea copiilor.

Reporter: Credeţi că este nevoie în spaţiul literar de arbitrajul criticilor, acum când oricine are blog şi poate să-şi dea cu părerea?

Vasile Coman: Da, cu condiţia să îi fie recunoscută calitatea de critic a celui care se încumetă să abordeze textul literar. Aşa cum am mai spus-o pe un post de televiziune, textul literar nu este o glumă chiar dacă el este o comedie, pentru că în spatele cuvântului scris, enunţului conceput în laboratorul minţii creatorului se află mesajul pe care nu-l descoperă oricine.

Reporter: La ora actuală, televizorul şi internetul câştigă teren în defavoarea cărţilor? Cum pot câştiga profesorii lupta cu tehnologia?

Vasile Coman: Dacă un profesor pierde în lupta cu tehnologia înseamnă că nu a înţeles care îi este locul în această competiţie. Tehnologia creează instrumentele prin care maestrul dirijează corul. Aşadar, internetul şi televiziunea sunt precum manualele şcolare mijloace instrumentale didactice.

Reporter: În România, tirajul mediu pentru o carte este de 1.500 de exemplare. În Ungaria e în jur de 8.000. E cineva „vinovat“ de situaţia aceasta? Cititorul, lipsa lui sau scriitorul?

Vasile Coman: Sigur că este „vinovat” cineva, dar în niciun caz scriitorul. Sigur cel care îl reprezintă pe scriitor – editura şi piaţa de desfacere – care nu găseşte acele mijloace atractive care să se adreseze cititorului.

Reporter: Credeţi în implicarea intelectualului în politică?

Vasile Coman: Menirea intelectualului este o politică, depinde ce înţelegem prin politică pentru că dacă doar sensul restrictiv, cel care se regăseşte în actul administrativ, este înţeles că atunci este o greşeală. Marii învăţaţi, marii oratori au fost intelectuali nu scursoarea societăţilor din care proveneau.

Reporter: Dacă aţi fi ministru al Educaţiei ce aţi face pentru a îmbunătăţi sistemul de învăţământ actual?

Vasile Coman: Să ştiţi că m-am gândit nu o dată la acest act, dar nu a fost o dorinţă, ci în retorica ce aş face-o găsesc acele pârghii prin care învăţământul românesc trebuie să-şi redobândească locul prin recuperare, dar şi prin racordare la noul planetar. Aşadar tradiţia şi noutatea trebuie să fie un proiect aflat în mâna unor valoroşi profesionişti, dar nu birocraţi, ci practicieni.

Reporter: Domnule profesor, sunteţi un model pentru mulţi profesori de limba şi literatura română. Ne puteţi spune care a fost modelul sau modelele dvs?

Vasile Coman: Am amintit şi mai devreme profesori din gimnaziu şi din timpul facultăţii, Victor Cocheş şi Cornel Regma, care în expunerile lor nu au adus oboseala, plictiseala auditoriului.

Reporter: Ce le-aţi sugera profesorilor de limba şi literatura română din noua generaţie?

Vasile Coman: Aşa cum am aplicat în activitatea mea principiul ce m-a călăuzit şi mă călăuzeşte – mâine să fiu mai bun decât astăzi, poate fi mai mult decât sfatul meu pentru că ignorarea insucceselor de la orele de curs atrage după sine o mare de dezamăgire şi aceasta se numeşte neputinţa izbândirii în demersul didactic.

 N.B: Mulţumim profesorului de limba şi literatura română, Vasile Coman, pentru interviul acordat.

 [scrollGallery id=38]